rasfoiala.com

Răsfoiala și editura Humanitas Fiction au plăcerea să vă prezinte un fragment în premieră din “Cele două împărații”, al cincilea roman al ciclului Străbătând secolele, de Eric – Emmanuel Schmitt, proaspăt apărut în limba română, în traducerea lui Doru Mareș. Deopotrivă cu descoperirea noilor aventuri din extraordinara saga, cititorii Răsfoiala au beneficiul unui cod special de reducere (RASFOIALA)* care oferă un discount de 10% pentru a patra carte, Lumina fericirii.

„Regăsim în Cele două împărății elementele care alcătuiesc forța acestui ciclu: amestecul de erudiție și fantezie, dar și măiestria de a da viață unor personaje celebre – Spartacus, Augustus, Pilat – prin integrarea lor într-o panoramă istorică care pune sub semnul întrebării prezentul nostru și ne apropie de aceste lumi dispărute.“

Livre magazine

FRAGMENT “Cele două împărații”, Eric Emmanuel Schmitt

„Când am ajuns la Capua, primele licăriri ale zorilor dispăreau deja sub cerul acoperit. Acolo am părăsit Via Appia, luând‑o pe Via Popilia, a cărei succesiune monotonă de pavele m‑a condus până la Nola, oraș pe care‑l știam din vremea revoltei sclavilor. Am fost impresionat de contrastul dintre cum era odinioară și acum: orașul, care fusese distrus de flăcările războiului, își revenise frumos. Un teatru, vile cu acoperișuri roșii, temple din marmură crem, terme înconjurate de colonade stăteau mărturie a păcii și prosperității care marcau era lui Augustus.

Puțin mai departe, pe dealuri, se ridica reședința imperială, un ansamblu auster și impunător, fortăreață în care erau închise puterea și secretele ei.

M‑am prezentat la intrare, convins că voi fi lăsat să trec fără greutate, la cât de grăbit eram. Gărzile însă m‑au oprit. Nu doar că nimeni nu își amintea de mine, dar felul în care arătam nu pleda în favoarea mea: barbă țepoasă, picioare murdare de la drum, haine îmbibate de sudoare și praf, nu inspiram deloc încredere așa, pe calul în spume.

— Chemați‑l pe Gaius Sallustius Crispus!

Știam că acest centurion se ocupa de securitatea familiei imperiale în această reședință.

Am fost obligat să îmi repet numele și mi s‑au pus o serie de întrebări-capcană, pentru a‑mi fi testate intențiile. În pofida rapidității răspunsurilor – sau poate exact din această cauză –, cu cât îmi afirmam mai tare buna-credință, cu atât vagabondul care păream a fi era privit cu mai multă suspiciune.

— Închideți‑l! a ordonat șeful. O să‑l anunțăm pe Gaius Sallustius Crispus, care se va interesa el la împărăteasă, pentru a ști dacă într‑adevăr și‑a chemat medicul aici. Și dacă într‑adevăr acesta este Victor Cornelius Paullus.

M‑am indignat: Augustus avea nevoie să‑l tratez, urgența misiunii ar fi trebuit să‑mi deschidă toate ușile. De data aceasta am amenințat gărzile cu represalii și le‑am promis că, imediat ce Livia va afla despre greșeala lor, vor fi pedepsiți aspru. Tonul meu arogant nu a schimbat nimic. Din contră. Am fost dus într‑o magazie în care se stoca materialul pentru grădinărit și am fost aruncat într‑un beci căruia i s‑a încuiat ușa.

Turbat, am privit cu atenție spațiul în care aveam să mucegăiesc. Pe jos era pământ bătătorit, pereții erau de cărămidă… Nici un scaun, nici un pat. În lipsă, m‑am lăsat lângă o gură de aerisire minusculă, practicată chiar în dreptul ochilor mei, care‑mi permitea să văd o parte din parc. În dreapta, straturi de flori se întindeau până la o fântână din travertin; în stânga, printre trandafiri, mirt și dafini, se ridica un mic templu din marmură de Carrara. O statuie a lui Venus goală, apărându‑și sexul cu o mână delicată, trona în centru, înconjurată de coloane corintice zvelte, care alcătuiau un cerc aerian, încoronat de o cupolă pe care sclipea o altă efigie a zeiței. Am recunoscut gustul lui Mecena, acest mare amator de grădini, care influențase nobilimea romană și pe prietenul lui, Augustus.

Dintr‑odată, Livia și‑a făcut apariția de după un boschet, dreaptă, suplă, îmbrăcată într‑un veșmânt de in cu tentă albăstruie, cu chipul senin și un coc împletit care‑i accentua noblețea pasului. Liniștit, mă pregăteam să o strig, chiar dacă aș fi speriat‑o, când m‑am oprit brusc…

O siluetă ieșea din umbră, în spatele templului.

Derek! La orice m‑aș fi așteptat, numai la asta nu.

Derek înainta spre Livia calm și sigur pe el. S‑au salutat scurt cu o înclinare a bărbiei, vizibil obișnuiți să se frecventeze.

PROMOȚIILE ZILEI
	CUPON LIB20CITESC
	-20% colecția Știință HUMANITAS
	Prețuri MAI mici -90%
	Chilipir de primăvară – 50 – 80%
	EXTRA25
	Cod WORLDBOOKS – 20% la cărți în limbi străine
	Flash Sale

De sub pliurile mantiei, Derek a scos un paner de răchită. Înăuntru erau prune coapte. I le‑a arătat cu degetul și a mormăit niște explicații pe care nu le auzeam. Livia aproba din cap, trasând cu degetul arătător o graniță invizibilă între două grupe de fructe. Încet, a luat de la capăt, de mai multe ori, exercițiul, de parcă se pregătea să execute un sfat precis. După care i‑a întins lui Derek o pungă cu bani, înainte de a se întoarce pe călcâie și a intra la loc în clădirea principală.

Derek s‑a îndepărtat în direcția opusă.

Inima îmi bătea de să‑mi sară din piept: deci Derek și Livia se cunoșteau? Ba, mai rău, păreau să fie înțeleși. Ce să fi însemnat scena aceea? Și ce era cu prunele?

Un adevăr insidios mi se zbătea în creier, încercând să‑și croiască drum. Totuși, refuzam să‑l admit. Nu, nu puteam crede ce totul mă incita s‑o fac. Mai bine să nu mă gândesc la așa ceva.

Câteva ore mai târziu, zgomot de pași amestecat cu înjurături și ordine întretăiate au răsunat în apropierea magaziei. M‑am ridicat cu sufletul greu. O cheie s‑a răsucit în încuietoare, ușa a cedat dintr‑odată și și‑au făcut apariția doi soldați.

— Împărăteasa îți solicită prezența, a anunțat sec unul din ei.

Nici o scuză. Superiorul lor, cel care decisese detenția mea arbitrară, considerase mai prudent să nu se arate.

Escortat de soldați, am fost condus în fața Liviei. Mă aștepta în atrium. Imediat ce m‑a zărit, s‑a repezit spre mine, cu brațele întinse într‑un gest disperat.

— Victor, Victor! Mi‑e frică să nu…

S‑a întrerupt, strângându‑și buzele pentru a ține înăuntru cuvintele, de teamă că, pronunțându‑le, le‑ar fi făcut ireversibile. Și‑a întors ochii înroșiți. Își agita brațele, dezorientată, părând o pasăre lipsită de pene în căutarea sprijinului, fără a reuși să își refacă echilibrul. Două servitoare au apărut în fugă să o susțină, fiecare prinzând‑o de câte un cot.

În fața mea stătea o femeie mâhnită, covârșită de spaimă. Livia nu mai avea nimic din matroana mândră și hotărâtă pe care o văzusem stând de vorbă cu Derek în grădină. O întrebare mi se impunea: care din cele două era cu adevărat? Soția în lacrimi, sau actrița care își juca rolul cu o artă atât de rafinată, încât durerea să îi pară autentică?

Servitoarele au ajutat‑o să se așeze. Mi‑a făcut un semn imperios.

— Du‑te să‑l examinezi! Du‑te repede! De dimineață, Augustus se simțea încă bine, iar acum…

Vocea i s‑a frânt. Și‑a ascuns fața în palme, luptând cu lacrimile care amenințau să țâșnească. Umerii îi tresăreau. Am rămas nemișcat, uluit, împărțit între consternare și îndoială. O parte din mine voia să‑i creadă durerea, pe când cealaltă era convinsă că asistam la o comedie sordidă.

A apărut un intendent care m‑a invitat să‑l urmez. M‑a condus până la o poartă masivă din bronz, împodobită cu plăci cizelate. Batanții s‑au deschis cu un scârțâit care a răsunat lugubru. De cum am trecut pragul, o impresie m‑a lăsat ca fără aer: încăperea, scufundată în semiîntuneric, părea mai degrabă un catafalc decât un dormitor. Aerul era stătut, apăsător. Mobilele masive, tapiseriile scorțoase, paravanele opace, totul pă­rea impregnat de boală.

Augustus zăcea pe pat, aproape de nerecunoscut, cu trupul chinuit de o febră persistentă. Pieptul i se ridica greu. Figura, cândva aureolată de măreție, nu mai era decât suferință. Între două crize, mormăia fraze întrerupte, incoerente. Mâinile, care ținuseră frâiele lumii, se agitau în căutarea unui sprijin care nu exista. Nimic nobil. Maladia descompunea metodic tot ce Augustus construise întreaga viață: stăpânirea de sine, dominația, aura de împărat invincibil.

Am încercat să‑i atrag atenția. Nu a răspuns. Ochii încețoșați fixau un punct de dincolo de mine, pierdut în negura delirului. Până la urmă, m‑am retras în fundul încăperii, în apropierea unei deschideri în zid, acoperită de paravane. Cu o mișcare a mâinii, l‑am invitat pe intendent să se apropie.

— Spune‑mi ce știi despre starea lui, m‑am interesat.

Bărbatul, epuizat, a răspuns calm:

— De când a sosit aici, oscilează. Sunt zile în care parcă abia mai rezistă, pierdut, apatic, mut. Altele în care‑și revine… scurt, desigur, dar suficient pentru a ne reda speranța. Aseară părea că îi merge mai bine. La fel și dimineață. Ba chiar a vrut să iasă pe terasă, la soare, cu doamna. Și ea era așa de fericită… Ai fi zis că se face bine, ca de atâtea ori. A și mâncat cu ea. Foarte puțin. S‑a mulțumit cu câteva prune pe care i le adusesem.

— Prune?

Intendentul a tresărit observându‑mi reacția.

— Da, prune. De ce? Îi fac rău?

Am întors privirea, ezitând.

— Păi… Depinde.

— A mâncat și doamna.”

*Codul RASFOIALA se aplică pe site-ul LibHumanitas în ultima parte a comenzii, introducându-l în secțiunea COD REDUCERE.

Despre ciclul “Străbătând secolele”

Străbătând secolele lansează o provocare extra ordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Harari s-ar întâlni cu Dumas.

Titanicul proiect îl frământă de treizeci de ani pe Eric Emmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfârșit prin a-și croi drum către viață. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându-și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, emoționante, de neuitat, de care te îndrăgostești și cu care te identifici. Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, ce ne poartă de la o lume la alta, în sunet de fracturi culturale, scoțând la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții preschimbă civilizații. Prezentul dezvăluie trecutul la fel cum epocile vechi deslușesc prezentul. Incredibila traversare a istoriei începe cu Potopul și se continuă până în contemporaneitate. Prin iubirile și luptele lor, personajele-cheie întruchipează evenimente și mutații majore. Fiecare dintre cele nouă titluri ale imensei aventuri narative este corelat unei vârste a Istoriei lumii:

• Paradisuri pierdute (sfârşitul neoliticului şi Potopul);
• Poarta cerului (Babelul şi civilizația mesopotamiană);
• Soare întunecat (Egiptul faraonilor);
• Lumina fericirii (Grecia în secolul al IV-lea î.Chr.);
• Cele două împărății (Secolul I î.Chr. şi secolul I d.Chr.);
• Declinul și Zorii (sfârşitul Imperiului Roman, invaziile barbare);
• Mistificarea (Europa medievală şi Ioana d’Arc);
• Vremea cuceririlor (Renaşterea şi descoperirea Americilor);
• Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice)

Dă-i înainte cu Răsfoiala

AVANPREMIERĂ “Spioana din bibliotecă”, Alan Hlad

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident

Recenzie „Tot ceea ce cauți se află în bibliotecă”, de Michiko Aoyama. Cartea – curier al vieților bune.