Articolul original a apărut în ziarul spaniol El Pais. Traducere în limba română de Adriana Nica

De cum s-au văzut, Umberto Eco se îndreptă grăbit spre Javier Marías care, surprins, observă că scriitorul italian se înclină în fața lui, într-o reverență și-i spune: 

– Majestate!

Marías, revenindu-și din surprindere, îi răspunde aproape șoptit, cu un zâmbet reținut:

– Duce!

Râd amândoi și se îmbrățișează. 

În urmă cu doi ani, Marías, din postura de rege literar al Redondei*, i-a conferit lui Eco titlul de “Duce al Insulei din ziua de ieri”

 *Este vorba despre Editura Reino de Redonda (Regatul Redonda), fondată de Javier Marías, care l-a premiat pe Umberto Eco în 2008, conferindu-i și titlul de Duce al Insulei din ziua de ieri, trimitere la celebrul roman al cărturarului italian. (n. trad.)

E ora unu și jumătate, luni, 13 decembrie 2010. Cei doi sunt în restaurantul Balzac din Madrid, la prima conversație pentru o publicație, invitați pentru a aniversa numărul 1000 al revistei de cultură Babelia (n. trad. parte a trustului El Pais), care se va purta în italiană, într-un gest de curtoazie pe care Marías îl face profesorului Eco. 

După ce se așează la masa rotundă unde vor lua prânzul, semiologul italian (născut în Alessandria, în 1932) se plânge de o durere în gât și povestește agitația prin care trece în promovarea celui mai recent roman al său, Cimitirul din Praga (Ed. Lumen), iar scriitorul și academicianul spaniol (născut la Madrid, în 1951) dezvăluie că tocmai a terminat un roman care va apărea în primăvară: Îndrăgostirile (Ed. Alfaguara). Așa arată preludiul unei conversații care avea să se întindă pe parcursul a două ore și care se va fi încheiat cu ei plimbându-se și pozând pentru fotograful revistei, la intersecția simbolică a unei întâlniri în care nici nu știau despre ce aveau să povestească. 

JAVIER MARÍAS. Recent am scris într-unul din editorialele din El Pais, referitor la ultimul dvs. roman, atât de criticat de L’Osservatore Romano, că am crezut depășită ideea că, în artă, operele trebuie să aibă un caracter moral sau edificator. O descoperire din partea criticilor, deși pentru ei era negativă, a fost să vă impute faptul că romanul dvs. era de un voyeurism amoral.  

UMBERTO ECO. Dar asta este romanul, asta înseamnă un roman!

J. Marías: Tocmai, un roman este contrariul unei judecăți.

U. Eco: Lasă ușa deschisă pentru contradicții.
J. Marías: Deși există scriitori care se simt judecători și e ciudat. Ideea de voyeurism amoral e bine privită. Uneori romanul este doar atât. Scriitorul nu trebuie să judece, trebuie să arate, uneori să explice ce s-a petrecut, cum s-a ajuns în acel punct, dar asta nu înseamnă că justifică sau glorifică subiectul ori că îl laudă. 

U. Eco: Apoi, chiar cititorul are tendința sau reaua-voință de a atribui autorului ceea ce gândește personajul. 

J. Marías: Nu e îngrijorător în sensul că ne întoarcem la un anumit tip de primitivism?

U. Eco: Dvs. scrieți romane pe care 20% dintre cititori le citesc corect, iar restul le interpretează greșit.

J. Marías: Asta a revenit în forță. Eu scriu la persoana întâi de 20 de ani și există tendința să se confunde naratorul cu autorul, cu mine adică. 

U. Eco: Când am publicat Numele trandafirului, un cititor mi-a scris pentru a mă întreba de ce afirm că fericirea constă în ceea ce ai. N-am spus niciodată asta, e o prostie! A zis-o un personaj. 

J. Marías: A revenit ideea că romanele trebuie să transmită un mesaj sau să susțină valori, ceea ce e de un primitivism feroce.

U. Eco: E o idee catolico-marxistă.

J. Marías: Dar marxismul nu…

U. Eco: Realismul social urmărea ca romanele să transmită un mesaj și să vorbească despre problemele cu care se confrunta poporul… Răspunsul meu este că un roman conține un mesaj, dar că trebuie să muncești mult ca să-l înțelegi, necesită efort și nu ți-l oferă autorul. 

J. Marías: Un mesaj ce ar putea fi căutat în afara cărții.

U. Eco: Sau mai multe. Odiseea are mesaje multiple.

J. Marías: Uneori toate astea apar din cauza marketingului editorial. Nu știu dvs., dar eu, când mă apuc să scriu o carte, am doar o idee vagă despre ce este vorba, dincolo de poveste sunt aspecte care nu-mi sunt clare nici mie. Însă, odată terminată, o înțeleg mai bine. Și atunci vine promovarea cu interviurile, unde se așteaptă ca autorul să spună „Am vrut să transmit asta”. Și te vezi obligat să afirmi sau să susții o interpretare care va fi denaturată. Ce bine ar fi dacă n-ar exista interviurile și nevoia de a banaliza, de a găsi un slogan…

U. Eco: Eu îi iau peste picior pe cei care pun genul ăsta de întrebări, îi ironizez, îi fac să se simtă ridicol când mă întreabă „Cu ce personaj vă identificați?”, răspund: „Cu ad-ver-be-le”. Rămân cu gura căscată. Adevărul este că noi, scriitorii, ne identificăm cu adverbele.

J. Marías: Ca să poți face asta trebuie să fii Umberto Eco.

U. Eco: Nu, nu, trebuie doar să fii destul de răutăcios. În schimb, nimeni nu vorbește de stilul romanului, de structura lui. Oamenii citesc ce le spui, dar nu sunt interesați cum le vorbești. 

J. Marías: Termenul stil a dispărut din vocabular, nici măcar criticii nu-l mai folosesc. 

U. Eco: Și tocmai el arată modalitatea în care creezi. 

J. Marías: Și, fără îndoială, cu ajutorul lui putem recunoaște autorii (…) Un alt aspect al limbilor este că dispar lucrurile normale și apar construcțiile frazeologice tot mai proaste. Și se reduce vocabularul. 

U. Eco: Da, da.

J. Marías: Îmi amintesc că mama, când eram adolescent, dacă mă întreba ceva și eu îi răspundeam sec, îmi spunea: „Te rog, nu fi zgârcit cu limba”. Azi oamenii sunt cam zgârciți cu lexicul.

U. Eco: La fel se întâmplă și cu scrisul. Apoi mai este dezbaterea despre literatura tradițională și experimentală. Pare genul de discuție despre dreapta-stânga din politică, totalmente lipsită de sens azi. Stânga a rămas singurul partid conservator pentru că vrea să păstreze Constituția, Parlamentul… Astfel că diferența dintre avangardă și literatura tradițională e o distincție născută odată cu arta pop și postmodernismul, pe la jumătatea anilor ‘60, când inclusiv romanele comerciale începuseră să folosească monologul interior, ceea ce până atunci era un scandal joycean. Scriitorii sud-americani ca García Márquez și alții au redescoperit povestea ce fusese interzisă, dar au redat-o într-o formă ironică. Există o serie de bariere tradiționale. Îmi amintesc că, în Italia, pe vremea generației ‘63, care azi nu mai are niciun chip emblematic, când un muzician avangardist, Berio, a scris un eseu despre rock, iar alt muzician avangardist a spus referindu-se la The Beatles. „Lucrează pentru noi”, eu am răspuns: „Dar și tu lucrezi pentru ei”! Chiar și atunci lucrurile erau amestecate. Așa că nu aș putea spune că există o diferență clară între tradițional și experimental. Sunt autori pe care-i recunoști imediat, mereu au fost, dar nu asta este problema. În operele angajate nu există literatură experimentală pură.

J. Marías: Experimentalul îmbătrânește repede – fie se transformă în tradițional, fie devine ceva obișnuit. Există o mare flexibilitate. Întotdeauna a existat o mare capacitate de adaptare chiar dacă înainte mai era și un pic de rezistență. Azi nu mai este. Astăzi totul este asimilat, se învechește repede, devine depășit. Prezentul se transformă în trecut tot mai rapid. Chiar și în momentul în care o carte a ieșit pe piață pare că deja e trecută. 

U. Eco: Unele lucruri rezistă timpului. Din fericire avem acest mecanism, altfel nu ar rămâne nimic, nici Sofocle, nici Euripide…

…Cuvintele lui Eco și Marías se întrepătrund animate de lumea clasică, până când fac un salt de 2500 de ani pentru a reveni în pragul acestei ere a cyberspațiului, marcată de incertitudini și lamentații în privința unei presupuse inculturi dintr-un moment paradoxal, în plină revoluție a comunicării și a transmiterii cunoașterii și a relațiilor personale și emoționale. În acest decor convivial, ideile lor punctează ce este mai bun, dar și ce este mai rău în prezentul nostru, precum și consecințele inerente.

U. Eco: Internetul este întoarcerea la Gutenberg. Dacă McLuhan ar trăi, s-ar vedea nevoit să-și revizuiască teoriile. Prin internet suntem într-o nouă civilizație a scrisului. Desigur, oamenii scriu prost, citesc superficial, dar dacă nu cunosc alfabetul, sunt excluși. Părinții de azi se uitau la TV, nu citeau, dar copiii lor trebuie să citească pe Internet și foarte repede. E un fenomen nou.

J. Marías: Asta ar fi un avantaj. 

U. Eco: Este partea pozitivă.

J. Marías: Dar revenind la ce spuneam despre limbaj și despre generalizarea utilizării calculatorului…

U. Eco: Asta e altă problemă, nu are nicio legătură. Nu cred că limbajul sărăcește, ci se schimbă. Engleza este o limbă mult mai săracă sintactic spre deosebire de franceză, italiană sau spaniolă; dar poate exprima lucruri minunate. Astfel că limbajul se simplifică, dar rămâne capabil să transmită multe. Limbile funcționează. 

J. Marías: Uneori am impresia că exhibiționismul generalizat este omniprezent în formele de comunicare. Pe internet, de exemplu, dacă instalezi o cameră, poți vedea o încăpere la orice oră. Sunt oameni care-și petrec timpul uitându-se unii la alții cum dorm sau gătesc fără a fi nimic spectaculos în asta…Și am senzația că fenomenul acesta are o legătură cu pierderea progresivă a ideii antice care l-a însoțit pe om secole la rând și anume că Dumnezeu vede tot, că Dumnezeu ne observă pe toți și că NIMIC nu scapă privirii sale scrutătoare. Într-un fel, această credință – pe care încă o mai au unii care citesc L’Osservatore – era ceva teribil, dar și reconfortant. Pentru că însemna că există un martor care știe totul despre viața noastră. Până și cea mai nesemnificativă ființă de pe Pământ era văzută de cineva…

U. Eco: Un domn care plătea bilet să te vadă ca apoi să te judece!

J. Marías: Care te pedepsea sau te recompensa. Dar cel puțin existai pentru cineva. Iar această credință în general s-a pierdut. Și cred că o parte din oameni, inconștient, tânjește după această idee. Există la ei o nevoie profundă de a fi contemplat, de a fi observat. 

U. Eco: Azi se duc la televiziune sau pe Internet

J. Marías: Da… E o nostalgie a acelei idei antice despre Dumnezeu. 

U. Eco: Interesant. Altfel nu s-ar putea explica această nevoie obsesivă de a fi văzut chiar și când fac caca și mă întreb: de ce?

Este aspectul teribil și cel important al civilizației noastre! În Italia au fost ucise câteva tinere și în fiecare seară sunt emisiuni TV care vorbesc despre asta. E rușinos și revoltător pentru că au transformat moartea lor în spectacol televizat. Iar pentru părinți… pare că singura consolare pentru pierderea copiilor este să apară la TV. 

J. Marías: Ați pomenit de consolare. Există, evident, și un aspect hrematistic. Pentru unii există și avantaje: obțin audiență și bani. 

U. Eco: Dar de ce au nevoie de audiență? De ce ajung să exploateze chiar și moartea surorii și se duc la TV ca să fie văzuți? Ne întoarcem la teza lui Javier Marías.

J. Marías: Ceea ce este ciudat este oamenii vor să-și expună chiar și suferința. Existau lucruri care pe vremuri nu se arătau. 

U. Eco: Sunt oameni care se duc la televiziune și spun: „Am cancer. Nu vreau să tac. Vin la TV ca să mă cunoașteți, ca să știți că exist și să-i ajut și pe alții”. Asta e justificarea.

J. Marías: Azi, oamenii nu mai spun „vreau să-ți povestesc”, ci spun „vreau să împărtășesc cu tine această experiență”. Se caută implicarea celorlalți. 

U. Eco: O expresie care nu se mai folosește este „Martor mi-este Dumnezeu”, acel sentiment că cel puțin El știe cum sunt cu adevărat. Acum martorul este televiziunea, comunitatea. Există o comedie italiană în care ni se spune că numele unei persoane este un bun privat, ceva ce nu poate fi divulgat. Și mai exista și zicala că rufele murdare se spală în familie. În trecut, discreția și păstrarea secretelor erau esențiale. Azi e exact invers. Și mai rău, nu înțeleg nevoia constantă de a fi văzuți sau de a ne vampiriza unii altora viețile. Explicația nostalgiei după ideea antică de Dumnezeu mi se pare cea mai logică. 

J. Marías: Mai există un element care se leagă de toate astea: scurgerile de tip Wikileaks. Pare a fi ceva straniu și amuzant. De regulă ni se interzice să știm lucruri, mai ales dacă sunt despre oameni aflați în poziții importante și cu mari responsabilități. Iar când aceștia sunt ridiculizați, demascați ca împăratul gol atunci când comit greșeli, este de înțeles interesul public. Ceea ce nu reușesc să înțeleg este că în acest fenomen sunt voci care cer transparență absolută. „Gata! Vrem să știm tot. Vrem să știm ce fac serviciile secrete, diplomații, ce gândesc toți.” Să fim atenți că ipocrizia și dubla măsură fac parte din educație, din civilizația noastră. Dacă ar fi o transparență totală, ar exista mult mai multe crime. Cu toții îi vorbim de rău, din când în când, pe cei care nu sunt de față, uneori chiar și pe cei dragi îi vorbim de rău. Avem mereu obiecții. Poate că dacă acei oameni dragi ar afla exact ce avem de obiectat, ar uita toate lucrurile bune pe care le-am spus și le-am gândit despre ei și s-ar fixa pe acea critică și totul ar termina în dezastru. 

U. Eco: Diplomația este fundamentul conviețuirii civilizate

J. Marías: Este într-adevăr un pilon al civilizației. Este un progres.

U. Eco: Nu pot spune: „Nu ies cu tine la cină pentru că mă plictisești”, Spun „Nu vin pentru că voi fi în altă parte” 

J. Marías: Astfel că a cere transparență totală contravine intereselor noastre, ale tuturor. Dacă totul ar fi la vedere, oamenii ar fi concediați mult mai repede. Avem această tendință de a ne descărca frustrările. Este firesc ca unii să încerce să afle ceea ce nu se știe, dar la fel de firesc este ca alții să împiedice ca unele lucruri să se afle. Ridicolă este pretenția ca cei însărcinați cu obligația de a împiedica expunerea secretelor să renunțe la datoria lor. Nu putem cere capitularea definitivă a celorlalți. În ceea ce privește Wikileaks, mă surprinde faptul că n-au ieșit la iveală lucruri mult mai grave, ceva să ne șocheze cu adevărat, ceva ce nici măcar nu intuiam. Diplomații sunt oameni calculați, educați astfel. Tocmai de aceea mi se pare amuzantă pretenția de a ști tot. Și nici n-o înțeleg.

U. Eco: Da, da. Odată rupt acest pact al ipocriziei, care este un pact social fundamental („sunt încântat să vă cunosc”, în realitate nu sunt deloc încântat, dar așa trebuie să vorbim), am intrat într-o nouă eră virtuală a informației, unde totul este mai vulnerabil și mai fragil. În cele din urmă trebuie să găsim noi forme ale politicii de confidențialitate. Care vor fi ele? Nu știm. Cu Internetul, cenzura nu mai este posibilă. Să luăm cazul lui Julian Assange, ce poate fi aruncat la gunoi, dar ce a făcut el, a aflat toată lumea. Cineva a spus că dacă ar fi existat internet, Holocaustul nu ar fi fost posibil pentru că nimeni n-ar fi putut spune „nu am știut”. În China, autoritățile au respins Premiul Nobel pentru Pace (acordat disidentului chinez Liu Xiaobo, în 2010 – n. trad.), dar mulți chinezi au știut. Ce se conturează acum – și am scris despre asta în urmă cu mulți ani – este un nou 1984, unde clasa conducătoare are acces la Internet, iar proletarii nu, ei doar privesc la TV. Spre ce fel de viitor ne îndreptăm? Vor fi mai mulți proletari sau va crește clasa informatizată? Dar cenzura nu va mai fi posibilă. Dar dacă se menține proporția așa cum e azi, lucrurile vor arăta exact invers, cenzura va continua.

J. Marías: Dacă bariera se rupe și se extinde transparența, probabil că cetățenii vor avea întotdeauna de pierdut, pentru că posibilitatea intruziunii autorităților în viața privată este mult mai mare decât invers. Acesta este pericolul pe care-l văd în această legitimare de a se afla tot…

U. Eco: Unii oameni citesc pe Internet, dar nu citesc ziarele. Faptul că folosești un calculator conectat la Internet nu te face automat mai informat, pentru că dacă nu citești presa, nu poți fi suficient de informat. Prin urmare, problemele de cenzură și libertate sunt greu de analizat, azi nu mai sunt atât de clare ca în trecut, sunt mai complexe.

J. Marías: Îmi amintesc un lucru pe care obișnuia să mi-l spună tata și despre care a și scris, și anume că omul contemporan riscă să se transforme într-un primitiv plin de informații. Deja este, dintr-o anumită perspectivă. Poate că nu se înșela. Și el spunea asta înainte să existe Internetul. Avem un exces de informație care împiedică, în mod paradoxal, accesul la cunoaștere. Nu mai există filtre, nu mai există criterii. Se acordă importanță unor chestiuni nesemnificative și invers, esențialul este ignorat. Apoi supraabundența de informații devine o problemă, pentru că excesul constant nu-ți permite să aprofundezi nimic. Eu încă mai consult enciclopedia. 

U. Eco: Aparțin grupului care consideră că este extrem de comod și de rapid să găsești informații pe calculator, dar sunt un cercetător și nu mă încred în primul rezultat. Dar unui om obișnuit îi este foarte greu să folosească Internetul în mod adecvat. Mereu am spus că televiziunea a fost un mare beneficiu pentru cei săraci, în țara mea i-a ajutat să învețe limba italiană. În schimb, i-a prejudiciat pe bogați, nu financiar, ci în privința educației. Cu Internetul se întâmplă invers. Problema este cum îi înveți pe oameni să filtreze informația. 

J. Marías: Pe oameni nu-i interesează să filtreze informația sau să verifice dacă sunt reale anumite lucruri. Asta e tendința…

…Cei doi autori continuă să analizeze provocările, riscurile, temerile ascunse în rețea până când li se aduce cafeaua și conversația se îndreaptă spre alt subiect ce leagă cele două lumi care se întrepătrund, pământ și spațiu cibernetic, o temă eternă: duelul între frumos și urât, căruia Internetul îi adaugă mai multă confuzie. Este epoca politeismului estetic și a industriei urâtului și a ideilor. Cu o jumătate de oră înainte de sfârșitul întâlnirii, Eco și Marías ajung ei înșiși să se vadă drept niște creaturi anacronice.

U. Eco: În ultimul capitol al eseurilor mele despre frumusețe și urât, referindu-mă la lumea contemporană, vorbesc despre politeismul frumuseții din diferitele epoci în care existau modele diverse. Azi, toate aceste modele coexistă, iar mass-media au contribuit la propagarea formelor diverse de prost gust. Aici intră iluminatul de Crăciun, care a acoperit monumentele cu beculețe oribile. Totul e împodobit cu instalații de lumini urâte, iar oamenilor le place. Nu mai există criterii de diferențiere. Atât frumusețea, cât și urâtul sunt partajate în funcție de clasă: o frumusețe pentru bogați și o alta pentru săraci. Dar oare a fost vreodată altfel?, mă întreb. Știm că în Roma Antică, în timp ce în teatru se juca o comedie de Terențiu, în amfiteatru era o luptă de urși, iar unii părăseau piesa ca să vadă lupta de urși. Intelectualii de atunci deplângeau acest lucru. Când Michelangelo picta cupola bazilicii din Piața Sfântul Petru, pe străzi se desfășurau spectacole probabil de prost gust. Tocmai de aceea nu pot fi prea sever cu acest politeism al frumuseții și urâtului. Poate că doar ne iluzionăm că în alte epoci au existat modele clare: frumusețea Renașterii, a Barocului sunt modele care au supraviețuit, dar a existat o infinitate care s-a distrus. Întrebarea este: de ce s-au păstrat tocmai acestea? Și mă întorc la o idee mai veche. În Poetica lui Aristotel sunt menționate numeroase tragedii despre care nu știm nimic. De ce alea s-au pierdut și au supraviețuit cele ale lui Sofocle, Eschil sau Euripide? Sunt două răspunsuri: pentru că erau mai bune sau pentru că au avut susținători puternici. Celelalte nu au fost sprijinite destul. Poate că cele care s-au pierdut erau mai valoroase, dar nu au avut „patroni spirituali” care să le protejeze. Astfel că ceea ce noi numim astăzi gustul clasic al Greciei Antice era într-adevăr gustul dominant sau doar ce a supraviețuit? Cine știe dacă nu cumva, peste 2000 de ani, perioada noastră nu va fi redusă la un singur model de frumos sau de urât, cel care va fi supraviețuit. Cine știe dacă nu cumva emisiunile de tip gunoi tv  nu vor fi considerate culmea artei din secolul nostru, așa cum erau ceremoniile dionisiace. 

J. Marías: Poate că a existat un moment în care urâtul, pe care profesorul Eco l-a studiat atât de bine, era prezent în artă, dar ca ceva excepțional. Îmi amintesc, de exemplu, singura dată când am fost în Sicilia, în Palermo, am fost la Bagheria. Voiam să văd acele figuri grotești de pe vila din Palagonia despre care scriseseră Byron, Goethe și alții ca ei, care călătoriseră special pentru a le vedea, să admire ceva oribil. Figuri grotești în grădina unui nobil. Dar asta era excepția, un spectacol rar, tocmai de aceea Byron și Goethe băteau drumurile. Ceea ce nu exista până de curând este industria urâtului. Acum există un urât industrializat, creat deliberat ca marfă. Valoarea pe care urâtul o putea avea cândva era în forma sa de gest de rebeliune, de transgresiune, care astăzi s-a pierdut. Din acest sens, ce va rămâne peste 2000 de ani? Nu știm. Poate ceva de acest tip sau poate altceva. Cât despre acei oameni pe care profesorul Eco îi numește „bogați”, eu mă consider mai degrabă un proletar; adevărul e că eu unul mă văd transformat într-o figură anacronică. Eu însumi sunt un anacronism. Nu știu dacă și dvs. aveți aceeași senzație. 

U. Eco: Asta face parte din procesul normal al îmbătrânirii. Dar nu doar vârsta este cauza, ci cum spuneați și dvs., oamenii, în loc să-l citească pe Proust, se uită la emisiuni mediocre cu Pippo Baudo la tv. Eu, care mai și folosesc corect subjonctivul, sunt și mai anacronic.

Râd, glumesc…Ușa se deschide și apare fotograful. E deja trecut de 3:30. Primele fotografii în interiorul cafenelei Balzac. Apoi, fiecare își ia paltonul. Eco, pe cel negru, cu pălăria din stofă asortată și bastonul, iar Marías, pe cel bleumarin închis, și ies împreună în stradă, întâmpinați de o liniște aproape matinală. Ghidați de fotograf, cei doi străbat stradă sub o perdea de nori cenușii, fără să știe că se află la intersecția simbolică a unor teme despre care tocmai au discutat: promenada și grădinile ce leagă Biserica Los Jerónimos, închisă pentru renovare, de extinderea Muzeului Prado. Conversația continuă, se opresc, pozează…

Ducele și Regele își iau rămas-bun. Umberto Eco urcă în mașină pentru a-și continua turneul dedicat controversatului său roman Cimitirul din Praga, iar Javier Marías coboară treptele ce duc spre Poarta Goya a Muzeului Prado, pregătit pentru apariția viitorului său roman, Îndrăgostirile.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Recenzie “Așa începe răul”, de Javier Marias și câteva cuvinte despre literatura feministă

Top 20 cele mai bune cărţi de limbă spaniolă ale secolului 21

RECENZIE Infinitul într-o trestie, Irene Vallejo. Despre o altă Carte a Cărților

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție