Extraordinar romanul tinerei autoare belgiene, Caroline de Mulder, Copiii lui Himmler. În multe feluri extraordinar, dar înainte de toate prin faptul că asigură un loc în istoria literaturii universale pentru oroarea care a fost Lebensborn – programul de “fabricare a rasei pure” al regimului nazist. Ideea de copii abia născuți, folosiți în numele unei ideologii politice criminale este atât de revoltătoare, încât ai tendința firească să-ți ferești privirea, nedornic să crezi că umanitatea poate permite așa ceva. Poate.

Ce a fost Lebensborn (trad. Fântâna vieții)?

Înființată în 1935, în Germania, organizația „Lebensborn” s-a extins în Europa de Vest și Nord în timpul ocupației naziste din al Doilea Război Mondial. Programul era menit să vegheze venirea pe lume în siguranță și îngrijirea copiilor considerați puri din punct de vedere rasial. Pentru a da un caracter “sacru” acțiunilor lor, naziștii inventaseră ceremonii de botez profane, în care “binecuvântau” nou-născuții cu pumnalul.

În multe țări ocupate de Reich, femeile care concepeau copii cu soldații germani, ostracizate de comunitățile lor, nu aveau alternativă, decât să ceară ajutorul organizației „Lebensborn”. În timpul războiului, ei asigurau, de asemenea, adoptarea orfanilor de către familii germane.

Fondată la München, Lebensborn a fost inițial o structură SS, al cărui obiectiv era oferirea de servicii sociale familiilor naziste, cu speranța că membrii SS vor avea mai mulți copii. În anul 1939, organizația ajunsese la 8.000 de membri, din care mai mult de o treime erau lideri SS.^[1] Primul leagăn, deschis în 1936 în comuna bavareză Steinhöring, învecinată Münchenului, a fost Heim Hochland.

Copiii lui Himmler, efigia inocenților uciși în numele ideologiei politice

Într-o proză minimalistă, cu o forță de sugestie extraordinară, Caroline de Mulder analizează nivelurile ororii, de la indiscernabil la insuportabil, prin ochii a trei personaje, două femei și un bărbat, ale căror vieți se întrepătrund în Heim Hochland. Niciunul dintre ei nu este pe deplin conștient de apropierea sau afilierea la o instituție al cărui obiectiv e epurarea rasială. Nici nu intuiesc că împărtășesc, mai mult de nevoie, decât de voie, o filă de istorie din cel de-al Doilea Război Mondial pe care lumea viitorului va încerca din răsputeri s-o dea uitării, de groază.

De la mai mult nevoie decât de voie încep destinele oamenilor din romanul Copiii lui Himmler. Folosesc oameni, nu personaje, pentru că, după cum suntem avertizați încă de pe copertă de cronicarul revistei Le Figaro Littéraire, cartea are forța unui mare documentar. Te face să simți la nivel senzorial cum s-au trăit acei ani de către oamenii cei mai vulnerabili – inclusiv de către unele dintre “privilegiatele” gravide din leagănele Lebensborn. Într-o pribegie sau încercare de a fugi către un loc mai bun continuă. Într-o mizerie fizică și morală continuă. Într-o foame organică și într-una de omenie continuă. Într-o lipsă de speranță care pe mulți i-a făcut să creadă că cel mai bun lucru posibil atunci era să renunțe la viață. Istoricii îi numără, de aproape un secol pe cei uciși în al Al Doilea Război Mondial. Nimeni însă nu-i va putea număra sau arăta vreodată lumii pe cei dispăruți în război, nu fiindcă au fost uciși de armă, de gazul letal ori de violența celorlalți, ci de convingerea că Răul nu poate fi înfruntat. Pe ei nu-i putem recupera, căina și revanșa decât prin literatură.

Alături de naiva Renée, o franțuzoaică al cărui păcat e că s-a lăsat amăgită de un german, acum însărcinată și repudiată de ai ei. Lângă Marek, deținut mai mult mort decât viu, care încearcă să uite de femeia lui de care nu mai știe nimic, în timp ce muncește până la epuizare, în vecinătatea Heimului. Umăr la umăr cu destoinica Helga, moașa care crede cu toată ființa ei că munca făcută cu bună credință e sfântă, iar faptele petrecute pentru mame și copiii într-un leagăn, fie el înființat de un partid politic extremist, nu pot fi decât bune. Mai mult de nevoie decât de voie, fiecare își petrece zilele între zidurile și în preajma maternității în care Adolf Hitler și adepții săi vor să producă o rasă imaculată. Speranța e o pasăre rară la care în cele mai multe zile preferă să nu se gândească:

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Căci în visele lui febrile e și Wanda. Wanda pe care a iubit-o enorm, la care nu se gândește aproape deloc de când îi este mereu foame, de când a devenit un animal. A tot încercat să și-o alunge din gânduri, dar revine mereu, ca o fantomă. Ideea de Wanda e prea dureroasă, insuportabilă. Wanda pe care o vede moartă și vie, Wanda de dinainte, Wanda care poate trage să moară, unde e ea de fapt? Poate se gândește la ea pentru că ea trăgea să moară. Sau poate el.

O să moară sigur dacă nu se ridică, îl vor trimite înapoi la Dachau. Nu vrea să moară. Nu vrea să se mai gândească la Wanda.

Renée încearcă să rupă câte un cuvânt în germană din conversațiile cu mamele germane, majoritare în Heim și deloc prietenoase, și cu moașele. Vrea să-i trimită soldatului german, care nu i-a dat niciun semn de viață de când a plecat pe front, câteva rânduri, să-l anunțe că e tată. La marginea Heimului, Marek adună și păstrează, pentru o improbabilă evadare, coji de cartofi, resturile meselor bogate pregătite pentru genitoarele noii rase (Despre mama germană și primul ei copil, 1941, este unul dintre volumele cu care Caroline de Mulder a documentat Copiii lui Himmler). Helga muncește zi lumină, arătându-le o dragoste caldă , veritabilă copiilor pe care-i aduce la viață și încercând să micșoreze, să uite, să ignore faptele bizare care se petrec din ce în ce mai des în așa-zisa fântână a vieții – mutarea copiilor “imperfecți” în locuri neștiute, morțile explicate sumar, apariția unor termeni nepotriviți cu ideea de grijă medicală, tratament, salvarea vieților (“eliminare”, “sterilizare” etc)” sau disparițiile de personal. Se refugiază în jurnalul în care uneori doar consemnează, alteori încearcă să retușeze realitatea, ștergând note și refrazând ce este demn să fie consemnat.

La fiecare ceremonie, îmi amintesc de prima mea Binecuvântare a Numelui de la Heim Friesland. Atunci spectacolul mi s-a părut straniu, ba chiar m-a făcut să zâmbesc: toți acei micuți, “cavaleri ai noului ordin”, nu aveau mai mult de câteva zile, hirotonisiți pe rând cu atingerea unui pumnal enorm în burtă.

Viețile celor trei converg cu lentoare în mijlocul răului care se petrece pe nesimțite, răul invizibil, insesizabil, atât de aproape de bine încât granița dintre ele e indiscernabilă. Răul făcut în numele bunelor idei și intenții este tema centrală în romanul lui Caroline de Mulder, iar personajul care ilustrează tranziția de la bine la rău e Helga. Femeia care veghează fântâna vieții. Cum poți să faci bine și să te gândești că te afli în slujba celor care seamănă și culeg moarte? Mai ales când ți se repetă obsesiv, de către cei care te-au format și alături de care muncești zi de zi:

Nu uitați că noi suntem cei care poartă halatul alb.

Cum? Ce spuneți? Nu este oare acel alb expresia binelui pe care îl facem?! se aude în fundalul gândurilor pe care femeia chinuită de îndoieli pe care le așterne în jurnal.

Extraordinară forța simbolică a acestei fraze care revine iar și iar, spre finalul romanului, ca un refren ce se stinge treptat până ce nu se mai aude deloc, se stinge deodată cu convingerea că halatul alb ar putea lumina întunericul crimelor naziștilor. Forța prin care ilustrează absurdul, discrepanța evidentă între fapte și povestea pe care omul și-o spune ca să poată trăi cu sine, mi-a amintit de jurnalul de război al corespondentului italian Curzio Malaparte, Kaput. În cartea lui, există un personaj care, asemeni Helgăi, se minte constant încercând să treacă peste ororile care stau să iasă la iveală, de sub poleiala lui “alles richtig” (totul în regulă). E soția unui ofițer SS, care își motiva indiferenta complicitate la crimele comise de bărbatul ei, astfel: So schmuzig! Vorbea despre copiii de evrei, “atât de murdari”.

Un alt merit al cărții este felul în care autoarea a reușit să calibreze narațiunea, astfel încât aceasta să reflecte, la nivel stilistic, căderea în rău a personajelor. Căci, cu excepția unuia, fiecare pornește dintr-un loc al speranței, fie ea chiar firavă, și sfârșește într-un întuneric din care cu greu se mai poate ieși la lumină ori nu se mai poate ieși niciodată. Această tehnică narativă de cântărire și plasare cu deosebită precizie a fiecărui element care construiește, acumulează tensiunea, doar pentru a o detona într-un final copleșitor, se aseamănă celei folosite de scenaristul și regizorul Bogdan Mureșanu în Anul Nou care n-a fost. Dacă ați văzut filmul, și probabil l-ați văzut, pentru că este unul dintre filme românești ale anului trecut cele mai recomandate de public și premiate de critici, știți la ce mă refer.

Copiii lui Himmler e o bijuterie minimalistă, de o forță sugestivă extraordinară. Trece prin corpul cititorului cu viteza curentului electric, aprinzând celulă cu celulă, într-o narațiune care convoacă fiecare organ de simț, permutându-l în personaje, în geografia locurilor în care ele trăiesc, în timpurile de fier și fiere care au mutilat istoria umanității, în secolul trecut. E o carte la finalul căreia te simți umilit și devastat, laolaltă cu cei alături de care ai ajuns să suferi, să disperi, dar nu și învins. Pentru că scriitoarea are grijă să aprindă o luminiță la capătul acestui drum, care să străjuie speranța și promisiunea la care ar trebui să ne angajăm colectiv: că asemenea fapte teribile nu se vor mai petrece niciodată, în numele niciunui crez – politic sau de alt fel.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

HOLOCAUST 11 cărți care îți deschid mintea și inima

RECENZIE Răsăritul în ziua extragerii, Suzanne Collins. “Clipa în care ni se frâng inimile? E doar a noastră.”

ȘTIRI Cartea Numelor, care comemorează victimele Holocaustului, va fi expusă astăzi la ONU