Întâlnirea cu Nick Bradley la FILIT Iaşi a fost la fel de revigorantă cum a fost romanul său de debut, Pisica și orașul, o carte – călătorie culturală, despre fascinantul Tokio, oamenii și mieunătoarele sale. Scriitorul nu se oglindește întotdeauna în propria literatură, dar Nick o face, împrumutând prozei sale din trăsăturile lui – eleganța, armonia, o lejeritate de a fi, dragostea pentru poezie și artă, dar și pasiunea pentru micile imperfecțiuni care fac întregul admirabil.
În prima parte a interviului, am vorbit cu scriitorul britanic care a trăit suficient în Japonia ca să ne-o povestească, despre eliberarea de tirania frazei perfecte, via Haruki Murakami, despre cât de greu e azi să debutezi în literatură, despre rolul cititorilor în facerea unei cărți, dar și despre oraș și pisicile sale. Pisicile orașului, pisicile scriitorului. Și alte patrupede adorabile.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“În spatele perfecțiunii e mereu ceva ascuns.”
Pisica și orașul, prima carte tradusă în România, mi-a dat un sentiment atât de plăcut. Și, în același timp, mi-a plăcut că personajele tale nu idealizează Japonia.
Ei, bine, scopul meu cu acea carte a fost să reprezint orașul, care nu este perfect, așa cum îl vedeam eu. De fapt, îmi place ce spui, că ți-a plăcut partea despre imperfecțiuni, pentru că atunci când mă gândesc la arta, muzica și literatura mea preferată, îmi plac întotdeauna lucruri care sunt ușor imperfecte și sunt întotdeauna puțin precaut sau speriat de lucrurile perfecte. Poate că nu cred cu adevărat în ideea de perfecțiune, pentru că întotdeauna există ceva ascuns în spatele acelei fațade. Haruki Murakami, în prima lui proză a scris:
„Nu există propoziție perfectă”
Pe mine acea propoziție m-a eliberat. Este din „Ascultă cum cântă vântul”. Propoziția lui Murakami a declanșat o schimbare uriașă pentru mine ca scriitor, pentru că, atunci când am înțeles că nu există perfecțiune, am înțeles că orice fac este în regulă. Mulți scriitori se străduiesc să atingă această idee de perfecțiune, care nici măcar nu există. Chiar ieri vorbeam cu cineva despre asta, că în cartea lui Camus, Ciuma, apare un personaj foarte amuzant care începe prin a spune: „Scriu un roman, iată prima propoziție”, și ți-o arată, iar tu te gândești: „Ok, e bună”. Dar pe parcursul cărții, el își spune: „Nu sunt mulțumit de ea” și continuă să încerce să adauge mai mult și mai mult, ca s-o îmbunătățească, dar până la sfârșitul cărții ajunge s-o nenorocească. Cred că, pentru mine, o descoperire în ceea ce privește scrisul, este că atunci când scrii ceva, nu trebuie să fii perfect. Revenind la ceea ce spuneai despre felul în care am descris Tokyo ca fiind un loc imperfect, oamenii mă acuză uneori că nu iubesc Japonia sau că nu iubesc Tokyo, dar eu nu sunt de acord.
Nu trebuie să iubești Tokyo.
Da, este adevărat, nu trebuie, dar eu iubesc Tokyo și cred că iubirea adevărată este atunci când înțelegi și recunoști chiar și imperfecțiunile și defectele. De pildă, dacă ai un iubit, o iubită sau altceva, un soț, o soție, nu ignori latura lor negativă, o accepți. O recunoști și o accepți, dar dacă încerci să o ignori, atunci vei fi dezamăgit, iar asta nu e dragoste adevărată, e o obsesie. Eu nu sunt obsedat de Tokyo, îl văd așa cum este, adică un loc care are părți uimitoare, dar are și părți foarte întunecate, așa că scopul meu cu cartea a fost să încerc să-l descriu într-o lumină realistă, așa cum l-am văzut eu, dar cred că singura modalitate de a cunoaște cu adevărat Tokyo este să mergi acolo.
Ești scriitor, profesor și ambasador al pisicii japoneze. Câți oameni vor să aibă jobul tău? Pentru că eu aș vrea…
Ei bine, de fapt, oricât de curios pare, nu am auzit prea mulți oameni spunându-mi asta. Când locuiam în Tokyo, lucram pentru o agenție de turism japoneză, iar meseria mea era să călătoresc în diferite părți ale Japoniei. Stăteam la hoteluri scumpe, mâncam bine. Da, în acea perioadă, toată lumea îmi spunea că își dorește slujba mea, că sunt norocos.
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | English Books -30% |
 | 35 de ani Nemira -90% reducere |
 | -15% EXTRA |
 | Lichidare -90% |
 | -50% cărți de dragoste |
 | -50% la cărțile editurii |
 | -20% la Memorii – Jurnale Humanitas |
Citisem în biografia ta despre această meserie de vis.
Presupun că, atunci când mergi la evenimente literare sau festivaluri, îți vin în minte anumite idei despre ce însemnă să fii scriitor. Știu, pentru că și eu gândeam la fel înainte. Obișnuiam să merg la multe evenimente de acest gen. Stai în mulțime, vrei să fii și tu scriitor, iar unul dintre motivele pentru care ești acolo este că ai citit cartea, ți-a plăcut și vrei să auzi ce are de spus autorul, dar o parte din tine e acolo pentru că vrea să prindă ceva cunoștințe sau înțelepciune de la autor, care să te ajute. Îmi amintesc că primul autor pe care l-am întâlnit a fost Terry Pratchett.
Câți ani aveai?
Aveam 14 ani… Eu și prietenul meu mergeam la o școală foarte strictă, dar am chiulit și ne-am dus în centrul orașului, pentru că știam că va da autografe. Din fericire, am ajuns la timp. Eram ultimii la coadă și îmi amintesc că nici măcar nu i-am spus nimic. El mi-a zâmbit și mi-a semnat cartea, dar pentru mine a fost uimitor, transformator.
M-am comportat foarte britanic, pentru că tipul din fața mea îi spunea: „Scrie cutare și cutare”, iar eu mă gândeam: „Poftim? Cine e omul ăsta care îi spune lui Terry Pratchett ce ar trebui și ce nu să scrie? Și m-am gândit că, atunci când voi fi ajuns în fața lui, îi voi mulțumi și atât. Îi voi zâmbi și îi voi mulțumi. Și asta a fost tot. El a scris pe carte: „Happy Hogswatch” și apoi a semnat, iar pentru mine a fost ceva extraordinar, pentru că era prima dată când vedeam pe cineva care era scriitor.
Dar știi ce e bizar, totuși, că acum sunt publicat de aceeași editură ca și el, și încă mi se pare ireal.
Viața îți face asta uneori – când muncești din greu sau când ești foarte norocos, căci norocul contează.
“Nu vorbim îndeajuns despre norocul de a reuși ca scriitor”
Sunt de acord. M-am contrazis mai devreme cu un alt prieten scriitor pe tema asta, dar cred că norocul de a reuși ca scriitor este ceva despre care nu vorbim îndeajuns. Consider că munca asiduă este cel mai important lucru. Nu cred cu adevărat în talent. Cred că talentul îți oferă un avantaj inițial, dar munca asiduă este cea care te ajută să avansezi. Nu poți scrie un roman fără muncă asiduă. Dar asta este problema în lumea de azi, poți scrie, iar unii dintre prietenii mei au scris romane uimitoare, care pur și simplu nu au găsit publicul potrivit la momentul potrivit.
Vorbeam cu Tracy Chevalier despre asta. Spunea că prima ei carte a trecut aproape neobservată. Apoi a scris „Fata cu cercel de perlă”, care a avut o creștere constantă – nimic asemănător cu debutul. Contează momentul, contextul, promotorii cărții.
Cred că e lucrul cel mai frumos despre literatură. Uneori ne gândim că depinde de editori, de bani, de promovare și marketing, dar, de fapt, succesul sau eșecul unei cărți depinde de legătura ei cu cititorii, de legăturile dintre cititori.
Nu știu cum este în România, dar în Marea Britanie este un mediu atât de competitiv, încât cartea de debut trebuie să fie foarte bună, astfel încât să aibă măcar o șansă. Iar asta este o caracteristică a cărții mele. Despre Pisica și orașul, unii cititori mi-au spus: „Nu-mi vine să cred că este un roman de debut”. Ei bine, eu pot să cred, pentru că standardul este atât de înalt, este atât de greu să publici o carte, încât toată lumea muncește foarte mult la prima carte. Nu mai este ca pe vremuri, când puteai să scrii o carte și șansele erau relativ egale, să aibă sau nu succes. Iar dacă nu avea, puteai să încerci cu a doua, cu a treia. Acum este ca și cum ar trebui să fii mereu la vârful performanței tale. E deopotrivă bine și rău. E bine pentru cititori, că sunt atâtea cărți bune, iar eu sunt cititor, așa că sunt fericit.
Gen: Ficțiune
Autoare: Nick Bradley
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
An apariție: 2021
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 320
Am o întrebare caraghioasă, apoi trec la lucruri mai serioase. Pisicile japoneze sunt la fel de politicoase ca japonezii?
E o întrebare interesantă, dar eu cred că pisicile sunt cam la fel peste tot. Pisicile sunt superioare peste tot, în orice țară te duci, fiecare pisică se crede mai bună decât tine.
Îți plăceau pisicile înainte să ajungi în Japonia?
Da, iubesc pisicile, am două pisici, iar pisica din „Pisica și orașul” a fost inspirată de pisica mea Pansy, care a murit între cele două cărți ale mele, dar apoi am adoptat două pisici, așa că da, sunt un fan al pisicilor. Am crescut însă într-o familie de iubitori de câini, deci iubesc și câinii.
Cred că un motiv pentru care au început să-mi placă foarte mult pisicile a fost mutarea în Japonia. Familia mea avea trei border collie, foarte energici, apoi m-am mutat și locuiam singur într-un apartament în Japonia și îmi era dor de câinii mei, dar lucrul minunat în Japonia era că toate aceste pisici de pe stradă erau pur și simplu prezente peste tot. Și atunci era ca și cum aș fi putut să-mi satisfac dorința de a avea un animal de companie datorită lor. Atunci am început să iubesc cu adevărat pisicile, iar cu cât petreceam mai mult timp cu ele și având propria mea pisică, cu atât îmi dădeam seama că, de fapt, iubesc câinii. Pentru mine, cel puțin, câinii sunt prieteni cu oricine, relația cu un câine nu e greu de câștigat, în timp ce pisicile nu plac pe toată lumea, așa că dacă vrei să construiești o relație bună cu o pisică, necesită multă muncă. Trebuie să le câștigi.
Tocmai am tradus o carte intitulată „Sunt pisică”, din japoneză în engleză. În ea, autorul face câteva comentarii despre faptul că oamenii nu pricep limba pisicilor. În carte, evident, toată lumea vorbește japoneză, mai puțin pisicile care vorbesc o limbă diferită, o limbă doar a lor. Asta m-a făcut să mă gândesc că poate că pisicile vorbesc aceeași limbă în întreaga lume. Poate că dacă ai lua o pisică japoneză și ai pune-o lângă o pisică română, ele ar putea avea o conversație…
VA URMA
Dă-i înainte cu Răsfoiala
LISTA DE LECTURĂ 10 cărți cu pisici alese de cititorii Răsfoiala
EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident
rasfoiala.com 