rasfoiala.com

Răsfoiala și Editura Trei vă oferă un fragment în avanpremieră din romanul “Numărătoare de visuri, de Chimamanda Ngozi Adichie, publicat în colecția Anansi Contemporan, în traducerea Iuliei Gorzo. Prima operă de ficțiune de anvergură a scriitoarei nigeriene, apărută după aproape un deceniu de la bestsellerul Americanah, spune poveștile a patru femei prinse între ambiție, traume și căutarea sinelui.  

„…O carte profund feministă… Explorează teme importante – misoginia, masculinitatea, rasa, colonialismul, relativismul cultural, abuzul de putere, atât uman, cât și instituțional –, dar o face  subtil, aproape imperceptibil. Lecțiile cărții nu sunt impuse didactic cititorului, ci sunt analizate prin prisma experiențelor profund umane ale personajelor sale…“

– New Statesman

Fragment Numărătoare de visuri, Chimamanda Ngozi Adichie

“Mama ar fi vrut ca tata să‑mi cumpere altă casă, pentru că o îngrijora păduricea deasă din spate.
— De ce nu ne lasă să tăiem din copacii ăia? De ce le‑o plăcea albilor ăstora să trăiască în păduri periculoase? Șerpii și animalele sălbatice o să omoare pe cineva într‑o zi, bodogănea ea în igbo de fiecare dată când veneau în vizită.
La fel zicea și de fiecare dată când ne pregăteam să ieșim în oraș, postându‑se lângă ușile de sticlă glisante care dădeau spre verandă și privind copacii cu o expresie aproape acuzatoare.
Mă uitam la ea, cu peruca ei lucioasă care‑i ajungea până la bărbie, cum punea întrebări poruncitoare în magazinele din centrul orașului, după care comenta cu voce tare:
— Mai bine mergeam la New York.
La masa de prânz, mă uitam la ea cum își agita paharul de vin, în timp ce șervetul îi atârna în poală. Se bucura de toate, iar eu mă bucuram de bucuria ei.
— Oh, nu‑i nimic de mâncare în casă pentru taică‑tu, a zis ea.
— Kadi a zis că stă ea și gătește.
— Aia se cheamă mâncare, ce gătește Kadiatou? a pufnit mama. De ce‑am mânca frunze de manioc când aia e mâncare de capre? Tufia.
Am râs. Orice mâncare africană care nu era igbo avea aceeași soartă când încăpea pe mâinile ei. După o călătorie la Nairobi cu tata, n‑a avut de spus decât:
— Pe kenyeni nu i‑a învățat nimeni să dea gust și să pună condimente?
Când ne‑am întors în sfârșit acasă, tata era tolănit pe canapea, cu picioarele pe un taburet, și se uita la știri, cu volumul puțin cam tare.
— Te‑am părăsit. Mi‑am făcut griji că n‑ai ce mânca, a zis mama.
— Kadiatou mi‑a adus ceva bun înainte să plece, orez cu sos.
— Ai mâncat mâncare din aia guineeană?
Tata a zâmbit spăsit, codindu‑se să admită că‑i place cum gătește Kadiatou.
— Șoferul poate pleca? a întrebat mama. Nu mai avem nevoie de el până mâine?
— Da, poate pleca.
S‑a moleșit, de parcă ieșirea noastră la cumpărături ar fi epuizat‑o. Dar eu știam că o umpluse de energie; în fața vitrinelor, învia. Moleșeala era un semnal pentru tata, care a sărit în picioare, spunând:
— Stai jos. Îi spun eu șoferului.
A ieșit în fața casei, la SUV‑ul negru. Foloseau același serviciu de mașini și cereau mereu același șofer, pe Amir din Iordania. Dar Amir nu fusese disponibil, așa că aveau un șofer din sudul Asiei, care mamei i se părea periculos pentru că apăsa prea tare pe frâne. Când a revenit în casă, tata a întrebat‑o:
— Ați mâncat ceva bun?
— Da.

PROMOȚIILE ZILEI
	-50% la titlurile Litera
	Ziua cărții -90%
	Chilipir de primăvară – 50 – 80%
	1000 de titluri cu -80%
	17 ani de Cărturești -20% la toată oferta
	Prețuri mici Flash Sale

Ea i‑a arătat plasele cu cumpărături, cum făcea mereu — ia uită‑te la asta, era ultima, de ani de zile caut exact culoarea asta —, iar el s‑a prefăcut că se uită.
— Magazinul ăla Dior era minuscul. Mai bine mergeam la New York, a zis ea.
— Londra și Parisul te așteaptă, a tachinat‑o el.
Ea și‑a scos peruca și a pus‑o pe o măsuță laterală, relaxându‑se și mai profund pe canapea, lângă tata. Fără perucă, împletiturile spic îi înălțau trăsăturile, înclinând nestematele ochilor ei migdalați, depărtați. Aveam opt ani când am văzut‑o pentru prima oară pe mama așa cum o vedeau ceilalți. Eram în sat ca să petrecem Crăciunul, iar casa noastră era un iureș, ca de obicei, un puhoi de lume intrând și ieșind, iar în aer plutea fumul de la multele focuri de lemne din sat. Mama stătea în picioare la intrarea cu colonade, înconjurată de o ceată de copii mici, împărțindu‑le pe rând naire, apoi spunând pe un ton sever: „Gata, ți‑am dat, du‑te!“ Eu stăteam pitită lângă ușa casei, iar lângă mine erau câteva bănci pe care ședeau săteni veniți după porția de orez de Crăciun. Două femei o priveau pe mama în timp ce‑și îndesau orez jollof în gură cu niște linguri de plastic.
— O dika ife akpulu akpu, a zis una dintre ele.
Să arăți ca o sculptură, ca o operă de artă, însemna să fii extraordinar de frumoasă și am fost uimită, pentru că până atunci nu mă gândisem niciodată la mama ca la o persoană distinctă, care să nu fie doar mama mea. După asta m‑a săgetat tristețea, de parcă‑n clipa când auzisem niște străine admirând‑o s‑ar fi pierdut o intimitate unică, doar a noastră. Am aflat mai târziu cât de rar era acel ton admirativ, pentru că pe unde trecea, mama stârnea invidie și acreală, chiar ură.
Soarta fusese prea generoasă cu ea — frumusețe, avere, un soț care o adora și nu călca niciodată strâmb —, iar ea plutea prin viață ca și cum le‑ar fi meritat pe toate. Oamenii o voiau modestă, ca pentru a dovedi că nicio femeie nu merita atât de mult. Ea se făcea vinovată nu doar de împăunare, ci și că era o stâncă de neclintit în calea spre tata. Umbla vorba că el nu cheltuia nici măcar un kobo fără să‑i ceară ei voie mai întâi. Din toată grămada ei de detractori, cei mai vehemenți erau bărbații înciudați cărora tata refuzase să le finanțeze proiectele improbabile de afaceri.
— Bei ceai? l‑a întrebat mama pe tata.
— Da. Chia, sper că ai cumpărat fără teină.
M‑am ridicat să fac ceai. Alt ritual din copilăria mea, părinții mei bând ceai Lipton după cină și punând unul lângă altul pe farfurioara mamei pliculețele stoarse și deformate. În astfel de seri, tata vorbea despre războiul civil cu Biafra și, în timp ce vorbea, mi se părea un vrăjitor cu har, care face să apară lucruri solide din văzduh. Frații mei și cu mine îi spuneam „discursul lui tati despre Bank of British West Africa“.
— După război am început de la zero, de la zero, spunea el. Guvernul nigerian mi‑a furat casele și antrepozitele din Lagos, Port Harcourt, Kaduna. În timpul războiului, băncile ne‑au confiscat conturile de business, iar după război, aceleași bănci au refuzat să mă împrumute. Fiecare cetățean igbo a primit douăzeci de lire, douăzeci, indiferent câți bani avusese înainte de război. Toți banii din conturile personale, banii câștigați de mine și cei moșteniți, toți s‑au dus. Străbunicul meu a făcut comerț cu piper cu portughezii și a construit prima vilă modernă din Port Harcourt. Bunicul a fost unul dintre cei mai mari comercianți cu englezii. A fost primul igbo care a deschis un cont la Bank of British West Africa. Primul! Tata a muncit din greu, a sporit moștenirea de la bunicul. Și uite așa, în timpul războiului, s‑a dus! Guvernul a furat tot, tot!
Când spunea „tot“, desena cu mâinile un arc în aer. Nu ridica niciodată vocea, pe față avea expresia lui calmă obișnuită, dar din acea fluturare a mâinilor înțelegeam atât de multe despre el, despre prudența lui, despre paranoia lui mocnită. Avea întotdeauna o mică geantă de voiaj gata pregătită sub pat și un plic cu bani cash de care nu se atingea niciodată într‑un seif cu un cod pe care‑l știam cu toții. Războiul se terminase înainte de nașterea mea, dar el avea să trăiască toată viața în umbra lui nu‑se‑știe‑niciodată, fără să se relaxeze vreodată pe deplin, într‑o permanentă febră mută a pregătirilor, spunând că etnia igbo ar putea fi oricând atacată în masă, așa cum se întâmplase în anii patruzeci, cincizeci și șaizeci. Ne‑a îmboldit pe toți trei să studiem comerț, chiar dacă eu picam mereu la economie, spunând:
— Copiii mei trebuie să preia ștafeta. Când o să mor, vreau să știu că afacerea va continua să se dezvolte.
Odată, ca să‑l tachinez, l‑am întrebat:
— De ce ar mai conta, tati, dacă tu n‑o să mai fii acolo?
— Ne dorim ca ceea ce facem să dăinuie mult timp după ce noi nu vom mai fi. În felul ăsta căutăm nemurirea, a răspuns el și, pentru că rareori vorbea în felul ăsta solemn despre un viitor fără el, mi‑au dat lacrimile la auzul cuvintelor „căutăm nemurirea”.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye

FRAGMENT Un țărm sălbatic și întunecat, de Charlotte McConaghy

INEDIT “Julia”, varianta feminină a distopiei “O mie nouă sute optzeci și patru”, de George Orwell, apare și în limba română