rasfoiala.com

Tocmai am terminat Audiție, de Katie Kitamura, și deși impresiile sunt limpezi, am simțit nevoia să certific că nu mi-a scăpat ceva din povestea stranie care se preschimbă neașteptat de la prima la a doua parte. Ceea ce probabil au simțit și vor simți mulți cititori – dovadă recomandarea de căutare deja populară – katie kitamura audition explained. Am găsit, din fericire, între primele rezultate un interviu în care autoarea mărturisește că scopul a fost întocmai de a nu “lăsa urme” explicite, pentru a-i permite astfel cititorului să-și aleagă după plac propria interpretare.

Audiție este un demers literar de tipul Iubitei locotenentului francez a lui John Fowles, dus la nivelul următor, unde nu doar finalul este dublat, ci și circumstanțele de viață ale personajelor, pe parcursul narațiunii. Există deci o singură cale să citești corect Audiție. Bucură-te de romanul psihologic de o finețe și profunzime uimitoare, fără să te frămânți, fără să cauți explicații. Nu e nicidecum romanul tipic cu o structură narativă obișnuită, dar este o călătorie memorabilă prin imprevizibilul relațiilor intime.

Cartea a primit multiple nominalizări la premii prestigioase, printre care Booker Prize, iar recent Woman’s Prize for Fiction, și se numără printre cele mai bune cărți de ficțiune ale anului 2025 conform Topului Exclusiv Răsfoiala, care agregă recomandările publicațiilor internaționale de renume.

Cum ne schimbă identitatea rolurile între care ne petrecem zilele

Cele două părți care formează romanul Audiție sunt asemenea actelor unei piese de teatru, care prezintă două intrigi diferite, cu situații de tipul „ce-ar fi dacă”, cu relativ aceeași distribuție de actori principali, portretizați în roluri, contexte fizice și emoționale diferite, în situații diferite. Corelația cu lumea teatrală dă și titlul care, în lipsa certitudinilor despre identitatea personajelor, poate fi interpretat ca simbol al unei (re)distribuiri perpetue. Fiecare om care intră în viața ta, participă cu sau fără intenție la o audiție și, finalmente, rolul pe care-l va juca este rezultatul unei decizii unilaterale. Ceilalți nu pot fi – cel mai adesea – decât ceea ce le permitem implicit și explicit să fie în relație cu noi.

Drama interioară, instabilitatea perpetuă împinge romanul mai departe mai degrabă decât faptele. Protagonista, al cărei nume și destin ne rămân străine, glisează constant între roluri pe care și le atribuie pe scenă și dincolo de ea – mamă, soție, actriță, posibilă soacră. Între părțile principale ale cărții, naratoarea își preschimbă istoria, așteptările și nevoile, pendulând între identități antagonice. Poate un indiciu al faptului că autenticitatea și stabilitatea sunt o iluzie în contextul unei dinamici continue a relațiilor cu ceilalți. Adevărata natură a sinelui este pururi ambiguă și greu de prescris, de înscris între limite clare.

Naratorul instabil nu este o inovație recentă, dar spre deosebire de romanele care l-au consacrat în literatura universală, în Audiție marea dezvăluire, pe care acesta (pare că) ezită să o facă pe parcursul poveștii, nu are loc niciodată. Cititorul nu va primi satisfacția de a afla ce s-a întâmplat “în realitate” în timpul scenei cruciale – care dealtfel nu poate fi numită cu certitudine. 

Deliciul scriiturii lui Kitamura îl fac observațiile fenomenale ale pârghiilor psihologice fine care ne transformă percepțiile, judecata, purtările și finalmente identitatea, atunci când intervine o situație sau o așteptare nouă:

Spațiul s‑a transformat într‑o clipă, așa încât nu mai eram o familie într‑o încăpere — o familie cu probleme, cu drame și resentimente și cu tot ce mai poate exista, dar o familie —, ci trei indivizi diferiți, spulberați, stând în picioare într‑o cameră care își pierduse dintr‑odată orice semnificație.

Sau:

Nu e puțin lucru să‑ți dai seama că tu ești cel așteptat, aceasta este condiția perpetuă a unei mame, fiindcă așteptarea nu se încheie niciodată. Așa s‑a întâmplat, din cauza asta s‑a întâmplat, pentru Xavier am traversat coridorul. M‑am grăbit spre el cu inima în gât, am mers cât de repede am putut, dar, chiar în timp ce mă apropiam, am observat cum legătura dintre noi slăbește, iar în clipa în care am ajuns la ei, ușa deschisă a așteptării lui începuse deja să se închidă, pentru ca doar o clipă mai târziu să se închidă complet. Și am fost lăsată afară. 

PROMOȚIILE ZILEI
	Cărți până în 30 lei
	-20% colecția Știință HUMANITAS
	Prețuri MAI mici -90%
	Chilipir de primăvară – 50 – 80%
	Elefant Fest
	Tombola Dixit – excursie cu balonul
	Transport gratuit

Deopotrivă cu tema principală, natura iluzorie și constant schimbătoare a rolurilor pe care le jucăm în familie și în cele de cuplu, romanul lui Katie Kitamura analizează și pune în discuție situații cu care femeile se confruntă adeseori. În relația cu Xavier, inițial introdus ca posibil amant, vedem percepțiile despre relațiile femeilor cu bărbați mai tineri decât ele. Mai târziu, scriitoarea explorează scenariul unei reacții compensatorii la trauma pierderii unei sarcini, pe cel al “vieții la comun” cu un copil adult și partenerul acestuia sau unul în care deciziile legate de profesie sunt puternic influențate de presiunea celorlalți. 

O posibilă cheie de interpretare vine, către finalul cărții, de la Xaxier – personaj care pivotează involuntar desfășurarea acțiunii în cele două narațiuni. El îi spune naratoarei că eroina din piesa de teatru pe care tocmai a încheiat-o este de aceeași condiție – nu mai știe ce e și ce nu e real. Puțin mai târziu, naratoarea explică, din nou prin analogia cu teatrul:

Este posibil ca aici să fie două lucruri într‑unul singur. Nu este vorba despre o clivare a personalității sau a psihicului, ci despre suprapunerea firească a unei minți peste alta. În spațiul dintre ele devine posibilă piesa. Te observi, te privești jucând, te auzi vorbind, o replică e rostită, apoi e rostită din nou, iar sensul pe care îl produce este dintr‑odată real — așa cum este el experimentat pe scenă.

Trăsătura definitorie a stilului scriitoarei este o precizie deosebită, chirurgicală, pe care am întâlnit-o rareori – recent la Annie Ernaux. Este o claritate a focalizării atenției pe descifrarea intențiilor nerostite ale celuilalt, lipsită însă de confirmări ulterioare. Este o “tehnică” și o alegere neobișnuită în literatura actuală, care individualizează romanul Audiție și-i dă acel ceva pe care Kiramura și l-a dorit, impredictibilitatea. Construcția frazelor și a textului conferă poveștii o greutate psihologică care obligă cititorul să umple singur “golurile” din narațiune. Sau să accepte inadvertența.

Romanul lui Kitamura este memorabil datorită excentricității narative, descrierilor și remarcilor pline de profunzime despre lucrurile nevăzute, uneori chiar nebănuite, care schimbă dinamica relațiilor noastre și ne modifică neîncetat percepția despre noi înșine și despre oamenii alături de care trăim. Este o alegorie excepțională viață – scenă, din care ieși cu sentimentul că cea mai simplă modalitate de a reuși în relațiile de familie este să încerci, pe cât posibil, să nu-i distribui pe ceilalți în roluri pe care nu le-au cerut. Și nici pe tine însuți. Nu înainte ca oamenii care vin la audiție să-și fi spus replicile.

Nu pot încheia recenzia decât cu fraza care m-a impresionat cel mai mult, despre modul în care dragostea se construiește cu răbdare, cu gesturi mici și aparent neimportante, prin repetiție. Pentru că vrei ca dragostea să existe, să reziste, să învingă:

Era un lucru banal, indiscutabil burghez, cafeaua și pateurile stupide — dar tocmai despre asta era vorba. Să ne întoarcem la viața obișnuită, cu siguranța și confortul ei, la toate lucrurile pe care este atât de ușor să le disprețuiești și să le distrugi. Prin ritualurile vieții de zi cu zi, m‑am dedicat căsniciei, în toată banalitatea ei, încă o dată.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Noutate “Nimic mai iluzoriu”, Marta Pérez – Carbonell. Roman despre natura iluzorie a realității.

BOOKER 2025 Lista lungă a nominalizărilor la Booker Prize a fost publicată

RECENZIE “Ilaria sau drumul spre nesupunere”, Gabriella Zalapì. Cartea sfârșitului brutal al copilăriei.