Imediat ce am terminat de citit Numele meu e nevinovăție, romanul scriitoarei iraniene Shiva Rahbaran, apărut recent la Humanitas Fiction, mi-am dorit să aflu mai multe despre scriitoare și despre culisele acestei scriituri desăvârșite. Cartea reprezintă o remarcabilă aducere în ficțiune a istoriei Iranului din timpul Revoluției Islamice, eveniment care i-a schimbat destinul, dar mai ales pe cel al oamenilor care au participat la manifestații – mulți executați în siajul arestărilor care au urmat.
Cu sprijinul editurii, am purtat acest dialog la distanță, din care veți afla cum a trăit scriitoarea momentele Revoluției din 1979, cine sunt oamenii apropiați în numele cărora și-a dorit să scrie istoria crudă a acelor vremuri, ce crede despre menirea literaturii și câteva dintre numele remarcabile ale literaturii persane.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
În primul rând, felicitări pentru roman. Mi-aș fi dorit să vorbim aievea, ca să vă spun cât de mult mi-a frânt inima și cât de mult am învățat citindu-l. Ați reușit ceva rar. Ați tradus ani de evenimente, nume și realități politice necunoscute lumii largi în limbajul universal al literaturii. Un limbaj care, cred eu, este și unul al speranței.
Mă bucur enorm să aud asta; sunt recunoscătoare pentru astfel de cititori! Scopul romanului a fost acela de a „universaliza” experiența istoriei recente a Iranului, purtând cititorul din exterior înspre interior. Cititorul n-ar trebui să mai fie un simplu observator al știrilor, titlurilor senzaționaliste și articolelor de tip „clickbait” despre un oarecare „celălalt” , ci să se cufunde în viețile protagoniștilor și să ia parte la poveștile lor.
Ați avut mereu în minte ideea acestei cărți sau au existat evenimente anume ori persoane care au inspirat-o?
Romanul nu este autobiografic, dar este inspirat de soarta tragică a celei mai tinere dintre mătușile mele și de multe alte povești asemănătoare. Este un colaj de întâmplări trăite de familia noastră, de prieteni și de alți cunoscuți. Mătușa mea cea mai tânără a fost arestată și executată pentru că participase la o demonstrație împotriva regimului, pe când eu aveam unsprezece ani – am părăsit Iranul doi ani mai târziu. Cât timp am locuit în Iran, nu am vrut să spun această poveste, deoarece aproape toată lumea – după revoluția din 1979 – trecuse prin experiențe similare sau auzise despre ele. Uciderea manifestanților era (și este în continuare) un ciclu nesfârșit care ne hrănește trauma națională. Așadar, nu simțeam nevoia să spunem povestea. Mai mult decât atât, așa cum relatează naratoarea în roman…
Era interzis să vorbești despre suferința provocată de aceste execuții. Nu aveai voie nici măcar să organizezi înmormântarea cuvenită.
Când am plecat din Iran, în 1984, la fel ca majoritatea iranienilor, funcționam pe modul supraviețuire și nu voiam să spunem povești teribile. Voiam să le demonstrăm țărilor care ne găzduiau (majoritatea occidentale) că suntem imigranți „buni” – oameni capabili să se integreze în cultura țării gazdă și să devină cetățeni exemplari. Totuși, țările care ne găzduiau, nu acceptau întotdeauna „narațiunea” noastră! Ceea ce „vedeau” cu propriii ochi sau „auzeau” cu propriile urechi la știri și în alte media îi făcea să reacționeze altfel decât ne-am fi dorit. Fie le era milă de noi – transformându-ne astfel în victime –, fie manifestau ostilitate. Atunci am început să mă gândesc să scriu povestea noastră din interior. Dar a fost un proces de durată.
Eram sfâșiată între dorința de a uita de Iran și nevoia urgentă de a le povesti străinilor despre Iranul interzis din Iran, cel „neoficial”, cel de acasă.
Dincolo de asta, nu eram sigură că aș putea scrie un roman, nefiind vorbitoare nativă de engleză. Așa că am decis să scriu doar despre cultura contemporană a Iranului. Totuși, povestea experienței personale a revoluției continua să mă urmărească și, în cele din urmă, nu i-am mai putut spune „nu”.
Naratoarea din Numele meu e Nevinovăție este o fată care și-a pierdut viața, din cauza participării la Revoluția Islamică. Sunteți una dintre fetele care au supraviețuit ca să spună poveștile celor pierduți. Care este cea mai prețioasă amintire din acea perioadă?
Ceea ce îmi plăcea la începutul anilor ’80 erau nopțile în care ne adăposteam în pivniță, după ce sunau sirenele de alarmă, avertizându-ne despre bombardierele irakiene. Noi, copiii, ne distram de minune – în ciuda fricii, dar și datorită ei –, căci teama conferea întregii situații o notă de aventură. Ne plăcea să avem toată familia și prietenii alături: ne plăcea să facem pozne și să râdem de adulții care își pierdeau cumpătul și plângeau ca niște bebeluși. Verii noștri mai mari jucau „adevăr sau provocare” și urcau pe acoperiș ca să privească bombardierele. Pe de altă parte, unii adulți deveneau foarte blânzi și protectori. Ne alinau și ne răsfățau. Jucau table și cărți cu noi și ne dădeau porții mai mari decât de obicei de nuci și dulciuri. Glumeam și râdeam, făceam teatrul umbrelor pe pereții pivniței, la lumina lumânărilor. Sentimentul de comuniune era magic. Totuși, la vreo patru ani după ce am plecat din Iran, acea stare de căldură și veselie dispăruse, pe măsură ce bombardamentele rachetelor irakiene cu rază lungă de acțiune se intensificaseră enorm.
Ați reușit să plecați din Iran după exilarea Șahului. Presupun că membii ai familiei extinse au rămas. Era o situație obișnuită pe atunci – familii despărțite și înstrăinate de noul regim?
Da, am fost dezbinați de bariere geografice și politice. Totuși, din anii ’90 și până în prezent, au existat perioade de relativă „liniște” în care ne-am putut vizita rudele din Iran. Principala ruptură dintre noi a fost mereu ideea că
„Voi ați plecat din țară ca să vă construiți o viață bună, în timp ce noi am rămas aici, în acest iad!”
Unii ne considerau norocoși, în timp ce alții aveau o atitudine acuzatoare. Cu toate acestea, în timpul fiecărei revolte împotriva regimului din ultimele patru decenii, sentimentul de solidaritate – acel „noi” împotriva regimului opresiv – ne unea din nou. Revolta din ianuarie 2026 și cea mai lungă pană digitală din istorie, care i-a urmat, constituie un bun exemplu pentru acest sentiment de apartenență și solidaritate.
Romanul are unul dintre cele mai puternice începuturi pe care le-am întâlnit în literatura universală. Ați ales acest lucru deliberat; scrie chiar pe copertă. Vă rog să ne spuneți mai multe despre el.
Am vrut ca cititorii să depășească rapid patosul și catharsis-ul, ca să-i pot introduce în povestea și istoria Iranului contemporan cu mintea și privirea limpezi. De aceea, am urmărit să diminuez voyeurismul – esențial în procesul de a-i privi pe ceilalți ca pe niște „străini” („ceilalți”) – și să pregătesc cititorii să trăiască experiența noastră din interior, ca și cum ar fi fost în locul nostru.
Nu ar fi exagerat să spun că am vrut să-i „persanizez” pe cititori, în loc să fac apel la mila lor sau la instinctul de „salvator”!
Gen: Ficțiune, Autor: Shiva Rahbaran Traducător: Carmen Pațac
Editura: Humanitas Fiction An apariție: 2026 Editie: Necartonată Format: 230 x 110 cm Nr. pagini: 280
Am citit Persepolis de Marjane Satrapi și alte cărți despre Iran, am văzut filme tulburătoare despre poliția morală (recent, “Semințele smochinului sacru” și “Un simplu accident”). Deși fiecare m-a atins și uimit, niciunul n-a pătruns atât de adânc înțelegerea și empatia mea precum cartea dumneavoastră. Conține tot ce trebuie să știi despre acei ani critici, ca să poți pricepe ce s-a întâmplat și ce se întâmplă cu Persia. Ați avut în minte un public anume atunci când ați scris? (Pe măsură ce înaintăm în vârstă, simțim nevoia să le povestim istoria tinerilor, astfel încât să le pese, sperând că vor evita greșelile trecutului.)
Da, trista poveste a Iranului, povestea moralizatoare despre pericolele trecutului! Publicul la care m-am gândit este, în principal, european și occidental; acești oameni judecă și explică adesea situația actuală din Iran fără a cunoaște prea multe despre contextul istoric care a dus la revoluția din 1979. Am vrut să arăt că iranienii erau o națiune „normală”, la același nivel cu alte națiuni din Asia postbelică, traversând aceleași turbulențe politice generate de modernizarea rapidă într-o lume divizată între tabăra capitalistă și cea socialistă. În mod special, am vrut să demonstrez că bărbații și femeile din Iran nu erau doar niște victime, ci aveau capacitatea de a acționa și de a-și modela propriul destin – chiar dacă asta însemna să atragă suferința asupra lor și asupra țării.
Revenind la evitarea greșelilor istorice: Credeți că literatura are puterea să ne schimbe inima, mintea, influențându-ne astfel comportamentul?
Cred că lectura literaturii este o experiență care modelează caracterul. Începi să vezi și să simți lucrurile altfel. Acest lucru este valabil mai ales în cazul romanului, deoarece acesta poate purta cititorii prin aceeași călătorie a vieții pe care o parcurg și protagoniștii, și… să-i facă să trăiască acele vieți ca aievea. Este ca și cum ai călători într-un anumit loc sau, și mai bine, ca și cum ai deveni anumite persoane și ai experimenta diverse forme de „alteritate”, care te vor îndemna, într-un fel, să nu accepți fără discernământ narațiunile oficiale sau omniprezente despre realitate.
Nu e de mirare că regimurile totalitare privesc literatura cu mare suspiciune! Dacă ar fi să recomand o carte care ilustrează modul în care lectura literaturii poate deveni un act de rezistență și poate, în cele din urmă, să creeze spații de libertate în mintea și viața oamenilor, aș alege “Citind Lolita la Teheran” de Azar Nafisi.
Gen: Ficțiune Autor: Ian McEwan Editura: Polirom Colecția: Biblioteca Polirom An apariție: 2026 Ediție: Necartonată Format: 200 x 130 mm Nr. pagini: 352
Este literatura o formă a istoriei? Sau invers?
Aceasta este o întrebare foarte interesantă, întrucât (nr. în limba engleză) rădăcina cuvântului pentru istorie (history) este același cu cel pentru „poveste”(story) în limbi ca germana (Geschichte) și italiana (storia). Întrebarea este strâns legată de cea anterioară, referitoare la puterea literaturii. Istoricii se preocupă de surprinderea evenimentelor istorice, a faptelor, a cauzelor și a efectelor a căror veridicitate poate fi demonstrată. În schimb, romancierii doresc să arate cum interpretează oamenii aceleași evenimentele și cum sunt modelați de ele, creând povești ficționale.
Tocmai prin lectura poveștilor ficționale cititorul poate trăi istoria.
“Numele meu e Nevinovăție” este primul dumneavoastră roman; vor urma altele?
Prima variantă a cărții *Numele meu e Nevinovăție* conținea o a doua parte, care spunea povestea surorilor lui Massoumeh, aflate în exil în California, în timp ce acestea reflectau asupra evenimentelor descrise în prima parte. Totuși, editorul meu și cu mine am considerat că această a doua parte ar putea diminua impactul poveștii lui Massoumeh, așa că am decis să le separăm în două romane distincte. În prezent, lucrez la transformarea părții a doua într-un roman care să poată fi citit fie ca o continuare a cărții, fie ca independent.
Ce scriitori iranieni, ale căror opere au fost traduse și în limba română, recomandați? (Pentru mulți români, ar fi utile și cărți în engleză.)
Una dintre cele mai remarcabile manifestări ale culturii iraniene este poezia persană. Pe lângă poeții persani clasici, precum Ferdowsi, Khayyam, Rumi și Hafez, aș recomanda poeziile pline de magie ale lui Sohrab Sepehri și poezia iconiței feministe Forough Farrokhzad, o poezie care sfidează tabuurile. Volumele O altă naștere (Another Birth) de Forough Farrokhzad și Sunetul pașilor apei (The Sound of Water’s Footsteps) de Sohrab Sepehri au fost traduse în numeroase limbi.
În timp ce opera lui Forough avea adesea un caracter rebel – fie că era vorba despre descrierea iubirii pătimașe sau despre poeziile sale cu mesaj social –, abordarea literară a lui Sohrab era mai degrabă spirituală și ecologistă. Ea deplânge și recreează în imaginație natura, tradițiile și copilăria pierdute.
În ceea ce privește genul romanului și al narațiunii, aș recomanda capodopera lui Simin Daneshvar, Savushun. Este o poveste superbă despre dragoste și rezistență, a cărei acțiune se desfășoară în Shiraz, pe fundalul istoriei zbuciumate a Iranului din perioada foametei și a ocupației, în prima jumătate a anilor ’40. Daneshvar a scris acest roman cu aproximativ zece ani înainte de Revoluția Islamică, iar cartea a cunoscut un succes imediat.
Un alt roman pe care îl îndrăgesc mult și care a fost tradus în română este nuvela de factură realist-magică Femei fără bărbați, scrisă de Shahrnush Parsipur. Acțiunea poveștii are loc în tumultuoșii ani ’50. Redarea realistă a situației dificile în care se află protagonista, împletită cu salvarea sa suprarealistă într-un ecosistem magic și feminin, este remarcabilă. Povestea a stat la baza unui film foarte apreciat, realizat în 2009 de renumita artistă iraniană Shirin Neshat.
În ceea ce privește non-ficțiunea care abordează întrebarea „cum am ajuns aici?” referitoare la istoria contemporană a Iranului, consider că volumele “Iran: A Modern History” de Abbas Amanat și Iran: Empire of the Mind de Michael Axworthy sunt cu adevărat revelatoare. Într-o manieră narativă captivantă, explică parcursul care a dus la actualul sistem autocratic, purtând cititorul prin istoria Iranului — adesea zbuciumată, dar totodată fascinantă — din antichitate până în epoca modernă.
