rasfoiala.com

Răsfoiți un fragment în avanpremieră din romanul Cu noaptea în inimă, de Natacha Appanah. Cartea împletește poveștile a trei femei, victime ale violenței partenerilor – două dintre ele au murit, iar a treia a scăpat și a scris această carte. Pe jumătate povestire autobiografică, pe jumătate anchetă, Cu noaptea în inimă descrie mecanismele controlului în cuplu și evidențiază lipsa de reacție a instituțiilor statului. Volumul, distins cu Prix Femina (2025), Prix Renaudot des Lycéens și Prix Goncourt des Lycéens, apare în traducerea Mădălinei Ghiu, în colecția Fiction Connection, coordonată de Magdalena Mărculescu.

Fragment din romanul Cu noaptea în inimă, Natacha Appanah

Nu am uitat prima dată când am fost la el acasă. Tocmai împlinisem optsprezece ani și, de atunci, devenise mai sigur pe sine, mai autoritar, flatându-mă în mod regulat despre noua mea „maturitate“, despre tot ceea ce aveam „dreptul“ să fac de acum.

HC mă invitase la el acasă, unde n-am fi fost „deranjați“. El plănuise totul, chiar dacă eu aveam impresia că făceam lucrurile împreună. Dar acel cuvânt, „împreună“, nu putea exista. Cum aș fi putut crede că eram egali în această poveste, fiecare dintre noi mergând înainte cu aceleași pierderi și aceleași câștiguri, aceleași ambiții, aceleași visuri, aceeași puritate a sentimentelor? Le spusesem părinților mei că trebuie să lucrez la un text, că HC fusese de acord să mă ajute, să-mi dea sfaturi. Nu era complet neadevărat, din moment ce, mai mult decât orice, îmi plăcea să vorbesc despre literatură cu el, îmi plăcea să vorbesc despre scris, despre acest lucru ciudat pe care îl făceam, el și cu mine, seara, ca și cum am fi fost obligați.

Tatăl meu, cel mai scrupulos și suspicios om pe care îl cunosc, mă duce cu mașina. HC este deja acolo, la intrarea în imobilul său, așezat pe un zid scund, relaxat și zâmbitor. Nu este singur. Lângă el se află o atletă cunoscută și respectată, un model de muncă, de perseverență și de succes. O văzuserăm cu câțiva ani în urmă la televizor, câștigând cursa, apoi stând pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, tulburată, idol instantaneu al unei întregi națiuni. Ne întâmpină cu un salut timid și apoi își continuă conversația cu HC. Tata și cu mine suntem personaje secundare, figuranți. Ei sunt așezați, noi stăm în picioare. Vorbesc între ei, iar noi le ascultăm conversația, care este animată, captivantă și veselă. În cele din urmă ne dăm seama că HC, pe care îl credeam jurnalist și scriitor, este și antrenor de atletism.
Tânăra femeie, frumoasă și cam timidă, nu este conștientă de rolul ei în această afacere. Pur și simplu a venit la întâlnirea pe care fostul ei antrenor o aranjase ca să vorbească despre cine știe ce. HC plănuise totul. Ea este acolo ca să creeze diversiune, ea este praf în ochi. Prezența ei veselă, discretă și neobișnuită a imprimat acum întâlnirii un aer de respectabilitate și seriozitate. Tatăl meu poate atunci să mă încredințeze acestui om pe care îl întâlnise o singură dată; era un om în care putea avea încredere, un om căruia i se încredințau fete tinere pentru a le antrena și a le conduce spre victorie. Iată dovada, chiar în această după amiază, așezată pe zidul scund. O campioană, o stea.

Unde este binele? Unde este răul?

Îi privesc pe această tânără femeie și pe acest bărbat al cărui nume încă nu pot să-l rostesc — nici măcar prenumele nu-mi scapă de pe buze. Nu știu ce reprezintă el pentru mine: un ghid, un guru, un iubit. După o clipă, tata pleacă. Îl privesc cum se îndepărtează, apoi mă întorc către HC și tânăra femeie. Mă simt atât de inadecvată, atât de nelalocul meu, nu înțeleg nimic din conversația care continuă. Vorbesc despre oameni pe care nu îi cunosc, despre evenimente trecute și viitoare. Eu încă stau în picioare, nesigură ce să fac cu mine însămi, fără să spun vreun cuvânt. Vântul foșnește printre eucalipți. Traficul vuiește. Este multă forfotă. Aștept. După o lungă perioadă, ei se ridică și se îndreaptă spre imobil. Îi însoțesc, sau mai degrabă îi urmez. În cele din urmă mă gândesc că va rămâne cu noi, dar în curte, la baza unei scări, ea își ia rămas-bun. Rolul ei s-a terminat. Momeala a ieșit din scenă.

HC este foarte relaxat. Totul este normal, nimic de ascuns, binele și răul sunt în altă parte. În sufrageria lui, mi-e greu să stau locului. Asta eram, de fapt, nu-i așa? Un copil curios să intre în casa unui scriitor, un bărbat care spunea că mă adoră și care avea o familie. Voiam să-i văd toate cărțile din bibliotecă și toate ustensilele din bucătărie. Voiam să-i deschid frigiderul și biroul, baia și sertarele biroului. Căutam prezența familiei lui, a soției. Nu știam unde era, cu ce se ocupa, cum arăta, câți ani avea. Dar deja înțelegeam că unele întrebări nu ar trebui puse.

Nu ne mai iubim. Nu ne-am iubit niciodată. Ea m-a prins în capcana acestei căsnicii. Nu mă înțelege. Nu ne vorbim.

Acestea sunt cuvinte rostite de atâtea ori în întreaga lume, minciuni, clișee, locuri comune, dar le acceptam drept un adevăr vulnerabil, un crud adevăr.

-La un moment dat, îmi spune: „Ți-am scris o poezie“ și mă ia amețeala. Vocea îmi explodează, vreau să sar în sus de bucurie, sunt o groupie. „O poezie pentru mine?“

Nu mi-o dă imediat; o ține într-o mână. E o pagină A4 acoperită cu un scris cum n-am mai văzut până atunci. Literele sunt lungi și subțiri, ca niște liane împletite. Știu că acum se va întâmpla ceva. Aștept o emoție din inima mea, care nu știe nimic dincolo de ceea ce a citit în cărți, aștept o scenă pe care mi-am imaginat-o cu mintea mea maleabilă, încă în curs de creștere, aștept un sentiment cu acest corp, care are optsprezece ani, cu siguranță, dar care nu este avertizat. Un sărut, o tandrețe, un gest dulce și romantic care s-ar putea încheia cu citirea cu voce tare a unor poeme. Ce gânduri prostești!

Cea mai

PROMOȚIILE ZILEI
	Cărți până în 30 de lei
	Până la -75% Humanitas & Humanitas Fiction
	-90% Totul redus
	-15% EXTRA la o selecție de titluri
	Școlărești la Cărturești
/	Transport gratuit

Sunt încă pe malul adolescentin al iubirii, dar nu recunosc. În fața mea stă acest bărbat masiv și tăcut. E ciudat cum frica — frica pe care ar fi trebuit să o simt atunci, în acel apartament — mă cuprinde acum, după mai bine de treizeci de ani. E ciudat cum, după frică, vine furia față de persoana care am fost odată. Unde a dispărut educația pe care am primit-o? Unde a dispărut capacitatea mea de reflecție și de gândire?

Sunt încă atât de nerăbdătoare, vreau să citesc poezia, încerc să prind bucata de hârtie, sar încoace și încolo, ca o mâță care încearcă în zadar să prindă un punct luminos, nu mai am creier, încerc să prind acel punct roșu sau verde care îmi scapă, vocea mea este ascuțită. E un joc în care el rămâne impasibil, tăcut, fără să-și ia ochii de la mine. Nu sunt conștientă de puterea pe care i-o dau în acel moment, nu cunosc amploarea și greutatea darului narcisic pe care i-l ofer.

Voi începe prin a scrie o propoziție despre lumina care intră în sufragerie. Această lumină este galbenă. Voi scrie o propoziție despre corpul lui care se așază lângă mine. E înalt, impunător, iar prezența lui mă calmează, dar nu este același calm care apare, de exemplu, în fața unei întinderi de mare albastră. Voi scrie o propoziție despre această liniște care seamănă cu lăsarea bruscă a nopții, deodată.

O liniște care poruncește liniște, iar această liniște seamănă cu stupoarea.

Am să continui să scriu despre lumina care pătrunde în sufragerie. Lumina asta e caldă, te face să transpiri și simt mirosul lui cum se ridică, un miros pe care nu-l voi uita niciodată. Acum o să mă gândesc la acest miros și o să alcătuiesc o propoziție pentru a-l descrie. E un amestec de tutun, transpirație și pudră. Când spun pudră, mă refer la ceva prăfuit, ca un parfum de demult sau ca un parfum bătrânesc. Nu știu de ce scriu asta, pentru că pe atunci, când aveam optsprezece ani (dar aș fi putut avea cincisprezece sau treizeci și patru de ani, pentru că maturitatea, cunoașterea și conștientizarea nu se măsoară în ani), nu mă gândeam că e bătrân. Acum, că sunt de vârsta lui și am o fiică ce în curând va avea aceeași vârstă ca mine, pe când locuiam cu el, mă gândesc: porcul ăla bătrân, nemernicul ăla, mincinosul ăla, ramolitul ăla, perversul ăla nenorocit, dar în acel moment, pe acea canapea, nu mă gândeam la vârsta lui. El n-are vârstă. Nici la frumusețe nu mă gândesc. Nu mă uit la fața mea rotundă, la părul meu ca abanosul, lung și des, la moliciunea bronzată a pielii mele și nu le compar cu fața lui, cu părul lui, cu pielea lui. Pe această canapea, nu fac asta.

Trebuie să scriu o propoziție și despre canapeaua asta. E un divan, ca să fiu mai precisă, cu perne pentru spate, o husă înflorată și un șezut ferm. Nu are brațe.

El mă sărută și apoi mă întinde pe divanul ăsta, în mijlocul după-amiezii, în apartamentul lui, care e cald și luminos, dar dintr-odată „cald și luminos“ nu mai e un lucru bun. Voi continua schimbând cuvântul „a întinde“ din fraza anterioară. Nu e exact cuvântul „a întinde“, e o presiune, ușoară la început, a buzelor lui, a feței lui, a trunchiului și a mâinilor lui, iar această presiune din toate părțile, aproape de peste tot în același timp, devine puternică, irezistibilă, și asta vreau să spun prin „el mă întinde pe divanul ăsta“.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 11 Cărți de citit vara asta pentru femei (2026)

FRAGMENT „Fiicele mării – Iris”, Eleanor Buchanan

RECENZIE “Fiicele mării. Iris”, de Eleanor Buchanan. Saga de aventuri ca în vremurile bune