Ferește-ți privirea. Protejează-te de rău. Întoarce-i spatele și el nu va ajunge la tine. Dacă nu-l privești în ochi, dacă nu vorbești despre el, dacă eziți să-i dai nume și prenume, adjectivele sau strigătele tale, revolta ta, lupta ta, durerea și empatia pentru nevinovații pe care-i devorează zi și noapte pentru ca puterea să nu-i slăbească, el va ucide, dar va ucide departe de tine, iar asta contează, dar nu chiar.
Dacă vaietele celor care mor se sting sub mamuți diformi de beton și fier pe care moartea îi seamănă în seminția lor din înaltul cerului, în miez de noapte, atunci se poate spune că au suferit, dar nu chiar.
Dacă moartea este aruncată cu mașini zburătoare peste copiii care dorm în paturile lor, dar copiii sunt departe de lumea ta, iar strigătele lor nu apucă să existe sau dacă există sunt într-o limbă străină, este crimă, dar nu chiar, cu atât mai puțin i-ai putea zice genocid.
Dacă moartea copiilor nu se vede nicăieri altundeva decât pe ecrane programate să nu ne-o arate, moartea copiiilor există, dar nu chiar. Există. Nu există. Există. Nu.
E ca-ntr-un joc video.
Elimini dușmani ca să nu te elimine ei pe tine. Asta se poate numi crimă. Dar tu ești online și copiii morți sunt tot online, deci poate nu e chiar crimă. Iar dacă slujește cauzei tale, poți să-i spui supraviețuire.
În numele supraviețuirii poți ucide oricât, oricând, pe oricine.
Ai dreptul să te aperi.
Te poți apăra chiar și de copii.
Te poți apăra așa:
“Nu există nevinovați.”
Spui asta ca și cum spui pâine.
Ca și cum spui mâine.
Nu există nevinovați.
O repeți până devine adevăr.
Singurul adevăr.
Dacă nu există nevinovați, nu există vinovați. Și atunci poți să arunci moarte din cer peste copii și apoi să mergi să bei o bere cu prietenii tăi și să numești actele tale viață. Poți să ucizi mii, iar apoi să te urci noaptea pe un acoperiș din orașul tău și să spui cerului senin:
Nu există nevinovați.
Și îți poți spune asta, pentru că în jurul tău este o lume întreagă care s-a întors cu spatele, care crede alături de tine că răul care nu se vede, răul care se năpustește noaptea asurzitor dar atât de silențios peste viață există, dar nu chiar. Există. Nu există. Există. Nu există.
E într-un joc video. Sângele aleargă prin măruntaiele tale, te pornește, te ridică, te umple de viață. Mintea ta, mâna ta aleargă peste pătrățele de pe ecran, sunt clădiri care există, dar nu chiar. Urmărești cu cursorul dușmanii. Nu îi vezi, dar știi că sunt acolo, sub acoperișurile întunecate. Le auzi glasurile. Ele ies din piepturile lor, intră în telefoanele lor și ies în căștile din urechile tale:
- dă-mi farfuria
- mulțumesc mama
- vrei apă
Ai dreptul să te aperi de nevinovații de sub acoperișurile întunecate, pentru că nu există nevinovați. Marchezi clădirea. Ei au murit. Tu trăiești. Ești intact și puternic. Corpul tău e plin de sucurile dulci ale creierului tău care te felicită pentru că ai eliminat dușmanii, creierul care nu știe dacă ce ai făcut există sau nu există. Dacă există, nu există nevinovați. Și dacă nu există nevinovați, nu există vinovați.
Dar există NAZA. Există acest film care stăruie pe ecrane mai mari decât ecranele de pe care moartea coboară din cursoare în inimi de copii. Este despre toți și fiecare dintre nevinovații care nu există. Nu au nume și totuși au numele pe care, printr-o eroare, criminalii l-au alocat unui grup care nu există, nevinovații. NAZA e acronimul care desemnează numărul de civili care sunt victime colaterale ale unui atac aerian.
De ce dai nume inexistenței? De ce să le mai dai nume, dacă planul de ieri și de mâine este să trimiți noaptea moartea peste ei, să le faci casele morminte? Poate că înlăuntrul tău mai e o fărâmă de lumină, o fărâmă de adevăr care se luptă din răsputeri să iasă la lumină, se luptă cu patru litere firave să lase pe urmele măcelului tău un semn al vieții pe care nu vrei să te oprești din a o opri.
Naza este un documentar despre nevinovați care numără nevinovații pe care i-au ucis. Ca să poată vorbi despre sine noaptea târziu, pe acoperișuri întunecate, să poată spună lumii, la fel cum au făcut și alții ca ei mai demult:
Rolul meu e unul tehnic.
Eu doar execut ordine.
Yuval Abrahma, jurnalist israelian de investigație și regizor al documentarului NAZA este laureat Oscar, alături de jurnalista și activistă israeliană Rachel Szor și palestinienii Basel Adra și HamDan , pentru documentarul No other land, un act de rezistență pe calea către justiție în conflictul isreliano -palestinian.
Programul în cinematografe este disponibil pe site-ul Bad Unicorn, distribuitorul filmului.
Claudia Tokacs
rasfoiala. com
✂️Acest articol poate fi preluat doar parțial și cu menționarea autoarei și a sursei.
Recomandare de carte
Colum McCann e un ghid necruțător printr-o țară fără nume în care bântuie, pe jumătate vii, pe jumătate moarte rudele celor aleși (ajunși?) tribut. Apeirogon combină poveștile a doi tați, un israelian și un palestinian, care-și pierd fiicele și caută alinare în iertare, cu sute de proze miniaturale despre locuri în care nu e loc pentru pace.
Poveștile durerii se împletesc cu cele despre O mie și una de nopți, cu ale păsărilor care traversează Orientul Mijlociu în drumul către o regiune mai caldă, cu viața lui Francois Mitterand, cu a lui Borges, cu farse grotești ale Holocaustului și cu istorii despre dezumanizarea celuilalt.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate
Descoperă mai multe la rasfoiala.com
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
