rasfoiala.com

Răsfoiți un fragment în avanpremieră din romanul Lucrurile pe care nu le spunem niciodată, de Elizabeth Strout, în traducerea Ancăi Dumitrescu, apărut în colecția Fiction Connection, la editura Trei.

Protagonistul romanului este Artie Dam, un bărbat care își petrece zilele predând istorie elevilor de liceu. Merge la petreceri cu femeia cu care este căsătorit de trei decenii, iar în weekenduri cu barca pe apele golfului Massachusetts. Pare plin de viață, dar este chinuit de sentimentul izolării și de o întrebare: cum se face că știm atât de puține lucruri unii despre alții, chiar și despre cei mai apropiați? 

Volumul a fost anul acesta nominalizat pe lista scurtă Booker și este printre romanele remarcabile ale anului 2026.

Fragment Lucrurile pe care nu le spunem niciodată, Elizabeth Strout

Dar în acea noapte au început gândurile aproape con­stante ale lui Artie despre propriul tată. Cel mai intens îi răsăreau în minte când se pregătea să se culce, apoi se urcau în pat alături de el, iar tristețea pe care o simțea era aproape caldă, de parcă pătura care îl acoperea era tatăl său, dragostea lui pentru tatăl său, deși tristețea rămânea foarte reală. Tristețea era următoarea: după ce Artie s‑a căsătorit cu Evie, relația cu tatăl său — cu ambii părinți — s‑a schimbat într‑un ritm foarte rapid. Acum, în ultimii ani ai vieții, încerca să înțeleagă acest lucru, dar nu reușea să‑și explice decât fragmente din el. Pe de altă parte, socrii lui îl plăcuseră (întotdeauna fusese con­vins de asta, în ciuda a ceea ce spusese Evie când se cer­taseră), iar el le fusese recunoscător, îi duseseră pe el și pe Evie în diverse locuri din întreaga lume și toate acestea îl amețiseră pe tânărul Artie. 

Dar acum vedea că tatăl său înțelesese ceea ce Artie nu înțelesese pe atunci: că Artie fusese îndepărtat de el. 

Pe nesimțite, l‑a cuprins o ușoară greață când și‑a amintit momentul în care părinții lui îi cunoscuseră pe părinții lui Evie. Viitorul lui socru propusese să se întâl­nească la un mic restaurant din Boston și așa făcuseră, iar propunerea fusese foarte inspirată, pentru că Artie nu și‑i putea imagina pe părinții săi punând piciorul în casa părinților lui Evie. Dar Artie nu‑și mai amintea acum decât vag întâlnirea la restaurant. Nu se simțise jenat. Se temuse că mama lui ar putea fi puțin „defazată“ în acea zi, dar nu fusese așa. Ea stătuse de vorbă mai ales cu Evie, dar și cu mama lui Evie, iar viitorul socru al lui Artie vorbise cu tatăl lui Artie. Despre ce discutaseră? Artie nu‑și putea aminti. Dar își amintea că tatăl său își dusese la bun sfârșit partea sa de conversație, stătuse cu spatele drept și râsese împreună cu acel bărbat. Artie înțelesese (desigur) că cele două cupluri erau foarte, foarte diferite, dar era tânăr și proaspăt îndrăgostit și nu cunoștea toate implicațiile. 

Tatăl lui Artie era fiul unui imigrant german care venise în Statele Unite după Primul Război Mondial, sta­bilindu‑se în South Boston, iar bunicul lui Artie poves­tea cât de greu fusese să fii german în acea perioadă și, mai ales, veteran de război german. Și să treci prin Marea Depresiune, ceea ce reușise, găsind de lucru la o măcelărie din oraș. Tatăl lui Artie avusese doi frați mult mai în vâr­stă — amândoi morți de mult — care locuiau în Jamaica Plain când Artie era mic, iar Artie își amintea cum îi vi­zita și se juca împreună cu verii săi — care erau și ei mult mai mari decât el —, dar, de fapt, aceștia nu se simțiseră niciodată parte din mica familie a lui Artie. Ulterior, verii lui se mutaseră în diferite colțuri ale țării: Seattle, Kansas, St. Louis; pierduse orice legătură cu ei, dacă avusese vreodată una.

În micul lor apartament de la subsolul acelei clădiri cu trei etaje fără lift (erau câte șase apartamente în fiecare clădire), pătrundeau constant diverse zgomote. Podelele erau din lemn, iar cei de deasupra lor, familia Albizzi, se făceau simțiți tot timpul; vara, prin ferestrele deschise, Artie auzea cum spălau vasele, cum trăgeau apa la toaletă, cum țipau uneori, iar în aer plutea mereu o varietate de mi­rosuri de mâncare, mai ales de usturoi. De asemenea, Artie a aflat ce înseamnă sex ascultând sunetele care răzbăteau prin tavan. Când a plecat pentru prima oară de acasă pen­tru a merge la facultate, nu‑i venea să creadă câtă liniște îl înconjura, chiar și într‑un cămin studențesc. 

PROMOȚIILE ZILEI
	Cupon BF25 și transport gratuit
	Până la -90% Humanitas și Humanitas Fiction
	Black Friday până la 90% și pachete reduse
	Black Friday până la 80%
	Vânătoarea de comori
	COD Black Friday
	Black Friday până la 90% și cărți cadou

Într‑o după‑amiază (la acea vreme, Artie și Evie erau căsătoriți de vreo șase ani și încă nu aveau copii), tatăl lui Artie l‑a sunat exact când Artie ajunsese acasă de la școală. (Tatăl lui Artie era deja pensionat; un accident de muncă îi afectase spatele.) Tatăl lui Artie îl sunase și îi spusese, cu o voce liniștită: „Bună, Artie“. Pauză. „Știi, mă simt cam deprimat.“ 

Iar Artie, care era apăsat de grija că soția lui nu rămâ­nea însărcinată, i‑a răspuns: „Hai, tată, toți avem zile în care ne simțim la pământ“. 

Asta spusese! Asta îi spusese tatălui său în acea zi. Iar tatăl său îi zisese: „Bine, fiule. Dar mi‑e dor să te văd“. 

Oare tatăl său avusese vreun prieten? 

Artie știa doar că pe tatăl său îl plăceau mulți oameni; chiar dacă majoritatea locuitorilor din Revere erau italieni, lui Artie i se părea că nimeni nu‑i reproșase tatălui său origi­nea germană. Artie își amintea în mod special de un anumit bărbat, un polițist pensionat care locuia în apropiere. În seri­le toride de vară, el și tatăl lui Artie stăteau uneori împreună pe trotuar, așezați pe scaune pliante din metal. Dar, în afară de asta, Artie nu‑și mai putea aminti mare lucru. 

Faptul dădea naștere în el unui sentiment de dor aproape visceral. Cine fusese tatăl său?

* * * 

Un clopoțel a sunat ușor când Artie a pășit în ma­gazinul de haine bărbătești, cu podea mochetată. Era o liniște atât de profundă, încât aproape că a avut senzația că pășește într‑o bisericuță. Un bărbat stătea lângă tejghea, iar Artie a intuit că bărbatul, care părea mai în vârstă decât el, era proprietarul. (Bărbatul, Charles Schwartz, era mai în vârstă și era proprietarul magazinului.) S‑au salutat și au schimbat câteva replici despre vreme; se întuneca destul de devreme acum și amândoi au fost de acord că era neplăcut. 

— Cu ce vă pot ajuta astăzi? a întrebat bărbatul. 

Avea ochelari cu rame maronii simple și un aspect plăcut, dar foarte dârz pentru un bărbat așa mic de statură. Purta un costum închis la culoare impecabil și o cravată albastră și, într‑un fel, lui Artie asta i s‑a părut emoționant, ca și cum ar fi venit din vremuri apuse. 

Orașul în care se afla magazinul era la trei orașe depăr­tare de cel în care locuia Artie; era un oraș bogat, cu multe case mari și foarte vechi, din lemn, nu foarte diferit de anumite părți ale orașului în care locuia Artie, unde casele mari din lemn erau atât de vechi încât fațadele ajungeau până la trotuar. Centrul orașului era impecabil, cu o piață în mijloc și un oficiu poștal mare din cărămidă. 

Era miercuri, ceea ce însemna că Evie avea să lucreze până târziu; trecuseră două zile de când se certaseră. Artie avea nevoie de o cămașă nouă. De obicei, Evie era cea care observa când avea nevoie de o cămașă nouă, dar în ulti­ma vreme nu mai spusese nimic despre cămășile lui cu manșete sau gulere uzate, așa că Artie se dusese la trei orașe depărtare pentru a intra în acest magazin de îmbrăcăminte bărbătească pe a cărui vitrină era scris simplu un singur cuvânt SCHWARTZ’S. Mai fusese aici înainte, dar nu mai venise de mulți ani. 

— Am nevoie de o cămașă, i‑a răspuns Artie.

Proprietarul i‑a arătat câteva variante și, după un mo­ment, i‑a sugerat să încerce una, așa că Artie a intrat în cabina de probă, a tras perdeaua, și‑a scos cămașa pe care o purta și s‑a îmbrăcat cu cea nouă. Când s‑a uitat în oglin­dă, Artie a fost cuprins de o tristețe profundă. Arăta ca tatăl său; acum își dădea seama de asta. Avea părul castaniu‑des­chis și bogat, iar ochii îl priveau din spatele ochelarilor mari. Și burta începuse să‑i crească la fel de mare cum fusese cea a tatălui său pe tot parcursul vieții lui Artie. 

Dar, în ciuda burții, cămașa îi venea bine, așa că Artie a dat‑o jos și s‑a dus s‑o plătească. Proprietarul a împăturit cămașa cu grijă, punând‑o într‑o pungă de hârtie cu mâ­nere din sfoară și cu numele magazinului tipărit pe lateral. Artie i‑a mulțumit și s‑a întors să plece.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 11 Cărți de citit vara asta pentru femei (2026)

“Imn pentru viață”, memoriile lui Gisele Pelicot, femeia care a uimit lumea datorită curajului de a-și confrunta abuzatorii

RECENZIE “Fiicele mării. Iris”, de Eleanor Buchanan. Saga de aventuri ca în vremurile bune