Noul film scris și regizat de Radu Jude și probabil cel mai bun film al său, “Jurnalul unei cameriste” (2026), ne-a năucit într-atât încât, după premieră, am experimentat ceva nou. Două runde distincte de aplauze – noi, care ne-am dezmeticit mai repede, am aplaudat imediat, la generic, ceilalți puțin mai târziu, la fel de entuziast.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Je suis de race inférieure, de toute éternité (Rimbaud)
Nu m-aș fi mirat nici să nu existe deloc aplauze, dat fiind finalul devastator. Jude te tot trimite pe tot felul de piste de înțelegere, nu false, ci complementare și neprevestitoare pentru ce vine atunci când jurnalul inexistent al cameristei se apropie de Ziua Z, iar tu, spectatorul, crezi că te-ai prins care e treaba. Mi-a amintit, deși filmele nu se aseamănă, de deturnarea lui Bogdan Mureșanu în “Anul nou care n-a fost”. Ți se confiscă subit filmul la care credeai că te uiți și ești forțat să îți schimbi perspectiva – și starea. Cazi din înaltul cerului de smoală al sălii de cinema.
Urmărim viața monotonă, foarte familiară și familială a unei mame românce, Geanina, care lucrează bonă / bucătăreasă/ menajeră și altele pentru o familie de francezi din Bordeaux. (De ce Bordeaux și nu alt oraș din Franța, aflați din trailer.) Monotonă și nu prea, căci cronometrul care reapare pe ecran te ține în suspans până în prag de Crăciun. Revin la “menajeră și altele”, în care “altele” este esențial. El desface realitatea nerostită a scenelor adesea materne și tandre suficient cât să-i vedem viscerele revărsate. Ce mai poate face o bonă – bucătăreasă etcaetara pentru binele stăpânilor, pardonnez moi, angajatorilor săi?
N-am putut să nu văd ce nu se vedea. Nu există nicio scenă în care părinții lui Louen, băiatul de care îngrijește Geanina, să fie cu copilul lor, să împărtășească lucruri pe care părinții obișnuiau să le facă cu și pentru copiii lor, înainte ca bonele să-i scape de treburile lor părintești. Iată doar una dintre pistele despre care vorbeam mai devreme, pe restul le descoperiți fiecare.
Vedem viața unei imigrante române în Franța cea cultă și prosperă nemijlocit, din perspectiva Geaninei și apoi, mijlocit prin camera telefonului, singura ei legătură cu fata ei, cu familia, cu o lume străină pentru cei alături de care e obligată să trăiască. Pentru ca fata ei să trăiască mai bine (?!) departe de ea.
Într-un plan narativ secundar, Geanina este actriță amatoare într-un spectacol de teatru, după romanul “Jurnalul unei cameriste” de Octave Mirbeau. Nu e o piesă convențională, ci una cu moț, menită dragă-Doamne să celebreze uniunea Uniunii Europene.
Aceeași uniune este chestionată printr-o suită de cadre realiste din România cea mai puțin expusă pe marile ecrane. Primul este imaginea bulversantă a unei fântâni dezafectate decorate cu indicatoare de circulație din care un străin nefamiliar cu punga cu pungi, cu chiverniseala la limita absurdului, cu eterna cârpeală românească (“nimic nu se aruncă, cine știe când ne trebuie”) nu va pricepe nimic.
Distribuția are un rol covârșitor în reușita filmului. Înainte de toți, Ana Dumitrașcu, extraordinară – creează o Geanina incoerentă și complexă, o Mafaldă plină de talente ascunse (cum sunt mereu femeile, îndeosebi româncele), printre care să spună basme groaznice, ca la gura sobei. Da! Și baticul ei național (salutăm și Costumele), frapant de nefranțuzesc o face adorabilă și discrepanța dintre identitatea pe care i-o imprimă și Geanina – bona integrată, Geanina care joacă o cameristă versatilă, Geanina – mama unei fete care nu mai vrea să-i asculte minciunile.
Până la un punct filmul este (destul de) comic, mai ales datorită lui Vincent Maicagne – care nu e doar actor, ci și un regizor și dramaturg remarcabil. Verva lui, carisma, bonomia, agresivitatea inexplicabilă (și totuși explicabilă) dintr-una dintre scenele cheie contribuie esențial la construirea iluziilor pe care finalul ni le va spulbera. La fel de importantă este interpretarea lui Mélanie Thierry. Reușește să fie aparent interesată și infinit indiferentă față de femeia care îi crește, îngrijește, hrănește, amuză, terifiază (involuntar) și adoarme fiul. O scenă fabuloasă, hipnotizantă, din perspectiva jocului actoricesc este cea în care emite onomatopeele potrivite, dar nimic pertinent sau empatic, ascultând-o pe Geanina cum își pune sufletul pe tavă.
Marie Rivière o interpretează pe Madame Anne și chiar dacă nu are un rol consistent, compensează prin profunzimea conexiunii cu “fata noastră.” Ea este, spre final, sora de suferință a Geaninei, alături de care se uită la filme vechi franțuzești, ca două prietene de viață, pentru că așa a vrut soarta – adică Jude, în timp ce ronțăie (nu chipsuri) încercând să uite cât sunt de uitate.
Ce merită subliniat despre distribuția franceză a filmului este că, având în vedere tot ce nu se spune în scenariu care se șoptește despre Franța și relația ei cu minoritățile, e nevoie de un caracter și o integritate admirabile să accepți un rol care îi ridiculizează aura glorioasă.
Aplauze pentru Ilinca Manolache și partenerii ei din scena (ireproșabil scenariul aici) în care se caută un vinovat pentru dispariția ireversibilă a actorului principal din spectacolul de teatru de la universitate. Singura voce lucidă, blândă, pertinentă este iar a Geaninei, fata bună la toate.
Îmi place la cinematografia lui Jude comunicarea cu alte arte și media, cu teatrul și mai recent (notată de mine) cu literatura, care devine aproape un personaj în sine. Pasaje întregi, lungi, preluate mot a mot, din literaturi pe care nimeni nu le mai citește, antice și superbe (aici Camerista lui Octave Mirbeau – creditat ca scenarist) își fac loc în viața nepricepută a personajelor sale, ca ilustrații – camee ale necazurilor lor.
Îmi vin în minte fraze din proaspăt publicatul “Pe treptele Odesei”, de Guzel Iahina, o biografie în ficțiune a regizorului Serghei Eisenstein:
“Dacă văd o idee pe care o împărtășesc, este a mea, scria tânărul Eisen. Nu era pur și simplu o deviză, ci o proprietate inerentă a conștiinței: nicio idee valoroasă aruncată din afară nu era uitată și, în clipa necesară, zbura în furnalul procesului de creație. Așa era construit creierul lui: la primirea unei teme artistice, memoria desfășura pe loc în fața privirii interioare soluțiile văzute cândva. Rămânea doar să aleagă. […]
Asta e bucuria eruditului – faptul că a citit și a văzut multe, ceea ce îi permite să găsească pentru orice întrebare răspunsuri date deja de cineva.”
Eruditul apare de câteva ori în film, în mai multe ipostaze – pentru cine e atent la figuranți.
Romanul lui Octave Mirabeau, azi disponibil doar în anticariate (și în biblioteca lui Jude), a inspirat generații la rând de cineaști. Prima colaborare scenaristică dintre Luis Buñuel și Jean-Claude Carrière a fost pentru adaptarea Jurnalului unei cameriste, care a avut parte de o abordare mai apropiată de spiritul ei în cea de-a doua adaptare, regizată în 1946 la Hollywood, de Jean Renoir. Romanul a fost ecranizat pentru a patra oară de Benoît Jacquot în 2015.
“Jurnalul unei cameriste”, în regia lui Radu Jude, intră în cinematografe din 20 noiembrie. Este o producție Avanpost, distribuită de Independența Film.
Mergeți la cinema. Des!
Într-o notă de final semi-optimistă, așadar semi-pesimistă, sunt recunoscătoare că am trăit și încă mai trăiesc într-o lume în care încă pot alege să văd filme pe un ecran uriaș, filme făcute de ființe ca mine după cărți scrise de ființe ca mine, nu de creaturi care bălăcesc în neantul lor cibernetic frânturi de povești ale oamenilor și le scuipă înapoi ca și cum chiar ar fi creat ceva original.
Nu uitați asta.
De fiecare dată când alegeți să stați la un film vs. să mergeți la un film și când alegeți divertisment generat artificial, dați mai puține șanse cinematografiei să existe, artiștilor, scriitorilor și specialiștilor fac din ea artă să muncească, să câștige, să evolueze. Nu sunt o fanatică a muncii făcute doar de oameni, dar AI-ul trebuie lăsat să facă analize complexe (sub supraveghere), să asambleze mașini și burgeri și să spele podele.
Lumea de mâine, cât de bună va fi ea cu oamenii, depinde enorm de micile noastre gesturi aparent nevinovate, care acumulate global, o reconfigurează în ceva posibil străin de natura umană, indiferent la ea.
Recomandare de carte
Romanul „Camping”, tradus în franceză în august 2026 și nominalizat, explorează o temă dureroasă a societății românești. Romanul creionează un portret remarcabil de subtil al unei generații invizibile, marcate de exil, înstrăinarea de familie și sentimentul debusolant de a nu mai aparține nici țării părăsite, nici celei de adopție.
Răsfoiala a inclus cartea Laviniei Braniște în Top 15 cărți de citit în vara lui 2025.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP 16 Cărți remarcabile de citit vara asta (2026). Selecție din diferite genuri literare.
ȘTIRI “Fjord”. Succes după succes. Cele mai mari încasări în Franța în ziua lansării.
FILM „Dracula” de Radu Jude are premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Locarno
Descoperă mai multe la rasfoiala.com
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
