Mașinării ca mine nu e cartea lui Ian McEwan care mi-a plăcut cel mai mult, dar asta nu spune că mi-a plăcut puțin, nici că nu e o carte bună – mai ales că are în centru o sperietoare modernă – inteligența artificială și impactul ei în viețile noastre. Mi-a părut că e împănată cu multă politică locală pe care, dacă n-o cunoști, nici n-o s-o cunoști din acest roman. Dar e posibil să mă fi prins pe mine cartea într-o mare nevoie de basme…
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Despre roboți și cum vom trăi cu ei, atunci când nu vom mai ști să trăim doar între noi
Tema principală a poveștii lui Ian McEwan Mașinării ca mine se leagă de frica noastră de AI (inteligență artificială) și dezbate câteva idei controversate și foarte interesante despre inteligența roboților, care nu este similară inteligenței umane – și tocmai de aceea îi e superioară.
Tocmai această teorie mi-a bruiat cumva lectura. Partea de eseistică mi-a părut oarecum înghesuită în roman, vârâtă într-un loc care poate nu e cel mai potrivit pentru ea. McEwan n-a avut răbdare s-o romanțeze puțin, să-i dea un glas și o formă mai puțin aridă, mai concordantă cu suportul ei – literatura.
Însă modul în care scriitorul reușește să “orchestreze” din umbră relațiile dintre oameni și roboți, dinamica lor și să creeze un “polaroid” literar al unei lumi viitoare – cea în care vom cumpăra dragoste artificială – este foarte original. Deși subiectul a mai fost explorat în literatură și cinema (câștigătorul Oscar Ea este exemplul cel mai reușit de poveste de dragoste om – mașinărie), puține narațiuni au ieșit din linie cu idei originale.
Povestea care oferă pretextul eseului despre inteligența artificială este remarcabilă. Începe cu un trio – o ea, un el și un el-robot – și pe măsură ce acțiunea avansează, te face să-ți spui cu toată convingerea: Previzibil, ea va alege robotul, pentru că e mai frumos, scrie versuri, calcă rufe și nu umblă noaptea cu băieții la băute.
Dar nu va fi deloc așa, fiecare dintre personaje (și mai ales robotul – o creatură pe care ne-am obișnuit să ne-o imaginăm fără istorie și fără viitor, ceva rudimentar, de băgat în priză) are propria poveste care-l predispune la alegeri deloc previzibile. Iar robotul (-ții) din cartea asta nu seamănă absolut deloc cu alții de care ați mai auzit. Sunt alunecoși și capabili de… depresii? Dar simultan incapabili de acele lucruri care fac umanitatea demnă de dispreț și de dragoste deopotrivă.
Le veți descoperi voi, singuri, dacă vă stârnește curiozitatea cartea lui McEwan despre mașinării care nu vor fi niciodată ca noi, pentru că este imposibil de replicat artificial umanitatea, respectiv acel ceva care ne definește și ne oferă singularitatea – complexitatea spiritului, imprevizibilitatea și capacitatea de a-ți depăși condiția neîncetat și aproape inepuizabil.
Salutări, răsfoitori!
rasfoiala.com 
2 gânduri despre “Recenzie Mașinării ca mine, Ian McEwan”