Știi cum e când citești o carte care te dă pe spate? Dar total. Cu limba proprie. Cu suspans. Cu inteligență, umor, duioșie. Cu toate cele. Așa a fost pentru mine “Room” (“Camera”). Năucitoare. Probabil am citit-o într-o zi, maxim două. Eram ca pe ace. “și dup-aia ce s-a întâmplat?”. Când a ieșit filmul, am fost extaziată c-o să și văd povestea. Și nu m-a dezamăgit!
Îți dai seama că mi-a fost teamă de “Minunea”. Mai ales cu titlul care promite, nu se joacă. Ce-o fi în ea? Dacă e proastă? Dacă e mediocră… Până la urmă, am riscat. Riscă oamenii cu lucruri importante, darămite cu o biată carte…
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile cardinale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
O poveste despre credință, iubire și izbăvirea de păcatul de a ști ce vrea Dumnezeu de la tine
Minunea a fost exact ce așteptam. Și pe asta am devorat-o, în patru ore – patru ore jumate. La fel ca romanul care a făcut-o celebră pe Donoghue, Camera, și Minunea este inspirată de evenimente reale. Nu de unul anume, ci de anumite practici (marginale, ciudate, la limita moralității) care au fost în tendințe acum câteva sute de ani ani. Nu mă îndoiesc că și azi sunt oameni care riscă, cu viața… de dragul… numai ei știu. Fiecare cu motivele lui. Nu judecăm. Mai ales în post.
Despre post este “Minunea” (dar nu doar despre asta), despre mântuirea prin abstinență. Lucru care o face o carte numai bună de citit în perioada dinaintea Învierii Domnului. Pentru că ne așează puțin în Valea Cumpătării, povestea cu minunea. Ne echilibrează.
Tema creștină n-o face însă o carte cuminte sau plictisitoare, cu oameni evlavioși. Sunt câțiva pe acolo, dar majoritatea sunt oameni oarecare, mai degrabă orgolioși. Mai puțin Anna, eroina, care are o lumină aparte. Este ceea ce îmi place cel mai mult la Donoghue. Creează personaje complexe, veridice, inubliabile; în special copii, dar nu doar ei. Le insuflă o lume a lor, irepetabilă, în care detaliile și nuanțele te fac să-l simți pe omul din carte de parcă e aievea și-l cunoști de-o viață.
Minunea spune povestea unei asistente medicale care este angajată să afle dacă micuța Anna este o creștină veritabilă, pe cale să devină sfântă datorită postului prelungit (câteva luni, susțin habotnicii ei părinți) sau victima cvasi – inocentă a unei conspirații a familiei, menită să le aducă faimă și ceva bani. I se alătură în misiunea de supraveghere comandată de preoții parohiei o măicuță – care vrea ca totul să fie adevărat am- și un jurnalist – care e sigur că nimic nu e adevărat.
Adevărul cel gri
Probabil mesajul care mi-a plăcut cel mai mult în Minunea este cel despre zona gri dintre adevăr și minciună, spațiul de neutralitate în care se mișcă majoritatea personajelor cărții. Nimeni nu are dreptate și toată lumea are dreptate. Credința te va salva și credința nu te va salva. Lipsa credinței nici atât. Este seducătoare această linie de mijloc pe care Donoghue își plasează actorii, conducându-i către un final pe care nimeni nu-l poate intui.
M-a terorizat suspansul din cartea asta. Inclusiv cu simptome fizice. Mă trăznea câte o foame de aș fi mâncat pagini, nu altceva. Parcă puteam să mănânc eu în locul lui Annei. Nu puteam răbda – la propriu și la figurat. Donoghue este – fiind la al doilea roman al ei, îmi permit să spun asta – maestră a suspansului.
Citiți cartea. În post sau în afara lui. Asemeni “Camerei”, este o carte despre supraviețuire în condiții care par destul de obișnuite, dar nu sunt. Sunt, ca în mai toate poveștile oamenilor reali și imaginari, pline de secrete pe care uneori nu le mărturisim nimănui sau… poate le mărturisim, dar nimeni nu crede că este ceva înăuntrul nostru… cu care chiar nu se poate trăi.
Salutare, răsfoitori!
Răsfoiala 
3 gânduri despre „RECENZIE Minunea, de Emma Donoghue”