Poveștile ne spun că “totul va fi bine”, când totul merge al naibii de prost. Și deși nu suntem chiar atât de naivi să credem că totul va fi bine, încurajarea falsă creează speranță reală.
Poveștile fac milioane de străini să coopereze, scrie Yuval Harari în Sapiens, să se identifice unul cu celălalt, să lupte și să câștige împreună. Bazate pe realitate sau pe ficțiune, ele dau coerență și sens vieții și poveștii personale. Mai ales atunci când sfârșesc așa cum fiecare dintre noi așteaptă: fericit.
Exact aici e problema. Deși poveștile au un rol vital pentru umanitate și progresul se întemeiază pe speranța comună într-un final fericit, cercetătorii ne avertizează că dăm prea multă atenție sfârșitului.
Un apetit prea mare pentru “totul e bine când se termină cu bine” e la fel de nesănătos în ce privește deciziile, cum este cel pentru burgeri cu cartofi prăjiți.
Deși ne plac, să zicem, vacanțele la munte, dacă ultima s-a terminat prost, e improbabil să alegem să ne întoarcem la munte. Ne oprește “efectul happy-ending”.
Un studiu publicat la finalul anului trecut în The Journal of Neuroscience, reconfirmă rezultate ale unor cercetări precedente care arătau că suntem atât de dornici de sfârșituri fericite, încât tindem să apreciem negativ o întreagă experiență plăcută, doar pentru că s-a terminat prost. Iar apoi să luăm decizii bazându-ne pe această judecată distorsionată.
Martin Vestergaard și Wolfram Schultz, specialiști în neurologie cognitivă și comportamentală la Universitatea Cambridge, au folosit imagistica MRI pentru a demonstra discrepanța dintre plăcerile și alegerile noastre.
Studiul a analizat comparativ activitatea cerebrală a 29 de bărbați cu vârste între 21 – 36 de ani, în timp ce priveau monede, de diverse mărimi și valori (cu cât mai mare moneda, mai mare și valoarea), care cădeau în două ulcioare. Scopul (aparent) era să evalueze care dintre recipiente conținea suma mai mare, iar recompensa o sumă reală care depindea de precizia evaluării.
Analiza imaginilor MRI a arătat că, în timp ce “jucau jocul”, în creier erau activate două zone care se concurau în luarea deciziei: amigdala cerebrală și insula anterioară. Cei cu activitate mai intensă în amigdală au evaluat cu mai multă acuratețe sumele, față de cei la care a predominat activitatea în zona insulei anterioare. Influențați de “efectul happy-ending”, cei din urmă au apreciat greșit sumele, pentru că au uitat de monezile mici căzute la început, dar și le-au amintit pe cele mari de la final.
Dacă nu ne putem controla atracția înnăscută pentru finaluri fericite, atunci nu putem avea încredere că alegerile pe care le facem ne servesc interesele, spune Vestergaard.
Într-un studiu precedent, Daniel Kahneman, câștigător al premiului Nobel și autorul cărții “Gândire lentă, gândire rapidă” care sumarizează cercetările sale despre judecată și decizie (biasuri cognitive), a demonstrat că oamenii evaluează pozitiv o traumă fizică, dacă în ultimele minute ale acesteia durerea a scăzut în intensitate și viceversa.
Rezultatele cercetărilor “efectului happy-ending” au, firește, aplicații mai importante decât alegerea autorilor care ne livrează povești fericite. Ele pot constitui fundamente științifice pentru modul în care sunt gândite tratamentele medicale sau ne pot influența pozitiv votul – atunci când se bazează pe întreaga experiență a candidaților, ci nu pe activitatea lor recentă (realizată tocmai cu scopul de a “drege busuiocul”).
Cea mai simplă modalitate de a te păzi de “efectul happy-ending”, atunci când iei o decizie, sfătuiește dr. Vestergaard, este să faci o listă cu avantaje și dezavantaje și să te întrebi: care e interesul meu?
Răsfoiala 