“Tentația de a fi fericit” e o bucurie de carte, citibilă într-o după-amiază, care îți lasă un gust de cireșe coapte în gură. Îți face poftă să te iei la trântă cu orice necaz și să fii, asemeni personajului ei, Cesare, viu zi de zi.
Cesare e varianta mediteraneană a lui Ove, pe care orice cititor care se respectă l-a cunoscut deja și l-a iubit. Un tataie singur și pretins-morocănos care a acumulat prea multă dragoste în anii de singurătate ai vârstei a treia și pe care acum o risipește cu grație peste necunoscuții cu care se întâlnește.
E onest și candid, își spune despre sine o poveste romantică despre care vom afla că nu e deloc ceea ce pare. E generos, deși nu știe, și mai dornic de prezență omenească decât recunoaște.
Cezare e un crai și aici nu seamănă deloc cu Ove, dar seamănă leit cu sexagenarii napoletani pe care i-am întâlnit în orașul vecin Vezuviului și care nu se sfiau să mă salute: ciao, bella! În România i-aș fi etichetat moși libidiboși. La Napoli i-am luat ca atare și nu i-am numit nicicum. Doar m-am amuzat. Tinerețea lor lăuntrică – și nu numai – e contagioasă.
Mi-a plăcut mult la povestea lui Lorenzo Marone oralitatea ei. Poate că unele povești sunt scrise (cum e cea a Lăptarului), iar altele sunt spuse în scris, cum e cea a italianului. Nu simți că citești în cartea lui Lorenzo, ci că te plimbi cu năstrușnicul de Cezare, pe faleză, și-l asculți cum se mărturisește. Așa de simplu, de tandru și de frumos…
Saluti, răsfoitori!
Răsfoiala 