“Băieții de la Nickel” sau o carte de care nu scapi

Cartea lui Colson Whitehead, Băieții de la Nickel, răsplătită cu premiile Pulitzer și Orwell în 2020, nu e o lectură de plăcere. E una dintre poveștile incomode despre latura întunecată a naturii umane. Ești aproape obligat să o citești, ca să înțelegi la adevărata lor valoare libertatea, democrația, drepturile omului.

Povestea se inspiră din evenimente reale petrecute în anii ’60 la o școală de corecție din Florida. Personajul principal e Elwood, un adolescent studios, abandonat de părinți și crescut de bunica lui.

Într-un Sud mai dominat ca niciodată de segregaţie și discriminarea cetățenilor de culoare, tânărul Elwood face munci mizere ca să își ajute bunica și să strângă bani pentru colegiu. Visul unei educaţii de viitor se împletește cu discursurile lui Martin Luther King, pe care Elwood le ascultă întruna la pick-up și cu primele proteste organizate de comunitatea afro-americană din orașul său.

Aruncați-ne în închisori și tot o să vă iubim

Cu doar câteva săptămâni înainte să înceapă cursurile universitare, Elwood e implicat fără nicio vină într-un furt care îi va deturna viața într-un mod dramatic. Ajunge la școala de corecție Nickel, unde lumea se împarte încă în albi și negri, în stăpâni și sclavi. Corupția, teroarea și violența din acest veritabil penitenciar de copii sunt descrise de Whitehead într-o narațiune concisă, în care Elwood și prietenul său Turner devin chipurile rasei lor, semeni întru suferință și întru rezistență. Elwood înregistrează totul și încearcă să înțeleagă, și să găsească un sens pentru cuvintele reverendului King:

Aruncați-ne în închisori și tot o să vă iubim. Bombardați-ne căminele și amenințați-ne copiii și, oricât de greu ne este, tot o să vă iubim. Trimiteți-vă criminalii violenți cu glugi pe cap în comunitățile noastre după miezul nopții și târâţi-ne pe-un drum lăturalnic, bateți-ne și lăsați-ne pe jumătate morți, și tot o să vă iubim. Și totuși, fiți siguri că o să vă înfrângem prin capacitatea noastră de a suferi și, într-o bună zi, ne vom câștiga libertatea.

Capacitatea de a suferi. Elwood – toți băieții de la Nickel – prin această capacitate existau. Grație ei respirau, mâncau, visau. Asta era viața lor de acum. Altminteri, ar fi pierit. Bătăile, violurile, neînduplecata lor cernere. Răbdau. Dar să-i iubești pe cei care ar fi vrut să te distrugă? Să faci saltul ăsta?(…) Cum să îi ceri cuiva una ca asta? Imposibilul.”

Dacă guvernul află ce se întâmplă aici

Îi vizităm pe băieții de la Nickel în zilele în care răul devine banal prin repetiție. Atunci când pumnii, scrâșnetul dinților, sfidarea ori vreo altă formă de ripostă nu duc nicăieri, iar fuga e ceva la fel de îndepărtat precum orizontul infinit al câmpiilor din Sud. Cuvintele rămân unica alinare, unica soluție. Cuvintele reverendului King par a cere imposibilul, dar ele îl inspiră pe Elwood:

Va scrie o scrisoare autorităților și ele îi vor elibera.

“Îl biciuiseră, dar, deși biciuit, era tot acolo. Nu puteau să-i facă nimic ce să nu le fi făcut deja albii negrilor, nu le făceau chiar în clipa asta undeva în Montgomery și Baton Rouge, la lumina zilei, în plină stradă, în fața restaurantelor Woolworths. Sau pe vreun drum de țară neștiut, fără martori. O să-l biciuiască, o să-l biciuiască rău de tot, dar n-o să-l poată omorî, nu dacă guvernul află ce se-ntâmplă aici. (…) America era mai mare decât Arkansas și răutatea retrogradă de aici. Mecanismul justiției a fost pus în mișcare de către o femeie care s-a așezat într-un autobuz unde i s-a spus să nu șadă, de un om ce a comandat o felie de pâine de secară cu șuncă la o tejghea interzisă. Sau de o scrisoare conținând dovezi.

Trebuie să credem în adâncul sufletelor noastre că suntem cineva, că suntem importanți, că suntem vrednici de stimă și că în fiecare zi trebuie să străbatem cărările vieții cu sentimentul demnității și sentimentul că suntem cineva. Fără asta, ce-ar mai avea? Data viitoare n-o să mai ezite.”

Dar ezită. Elwood a scris o scrisoare, pentru că el crede în puterea cuvintelor și a adevărului. O relatare amănunțită a nedreptății și abuzului, pe care controlorul acela de la guvern, care seamănă cu JFK, nu o va ignora.

Însă când pierde ocazia de a strecura scrisoarea în mâna străinului în care și-au pus toată speranța, prietenul său Turner face gestul decisiv. Cineva o să-i asculte, cineva nu îi va lăsa în uitare, cineva o să-i elibereze. Și dacă asta nu se va întâmpla, mai e fuga. Chiar dacă trimit câinii de vânătoare după tine, trebuie doar să pui cât mai mulți kilometri între tine și poteră și poate scapi. Ține-o tot spre Nord.

Pământul nu arăta cum trebuie

Din trecut, de acum șaizeci de ani, un băiat de culoare ne învață cum lupți pentru dreptate și ce sacrificii presupune Libertatea. Din prezent, un bărbat de culoare, în vârstă, își aduce aminte și poartă cu sine chipul prietenului său și poartă în portofel numele prietenului său. Pentru că numai unul a rămas să spună povestea.

Și pentru că să fii negru într-o lume a albilor îți dă “luxul” identității colective a rasei. Așa că fiecare negru din America poate purta cu sine câmpul de bumbac, biciul, locul din spatele autobuzului, celula de la școala de corecție, coșciugul lui Martin Luther King și Panterele Negre și George Floyd și toată setea pentru libertate și dreptate a semenilor săi.

În 2014, o companie imobiliară a vrut să dezvolte un proiect rezidențial pe terenul unei foste școli de băieți din Florida. În vreme ce așteptau avizul de mediu, proiectul s-a năruit. O studentă la arheologie a identificat cimitirul clandestin, despre care auzise toată lumea de decenii, dar nimeni nu știa unde este. Morminte în care câte un adolescent negru era aruncat, într-un sac de cartofi, într-o noapte fără lună, fără martori.

“Pământul nu arăta cum trebuie”

a spus Jody, studenta și-a dat seama că acolo e un cimitir secret, a spus autorităților și a dat curaj supraviețuitorilor.

Adevărul are resorturile lui nebănuite, dar iese mereu la lumină. Și memoria colectivă găsește mereu martori. Cartea lui Colson Whitehead este despre acest catharsis, această purificare prin adevăr și recunoaștere care trebuie să reseteze relațiile noastre cu ceilalți.

În grade diferite, prin indiferență sau prin răutate fățișă, ne comportăm asemeni albilor din Sud cu “țiganii”, cu “jidanii”, cu “gălbejiții”, cu “arăbeții”, cu “târfele” ș.a.m.d. Uităm că trauma colectivă creează memorie colectivă și ea ne împovărează, generații și comunități întregi de acum încolo. Până când roata se întoarce. Până când cineva vede că pământul arată aiurea. Pentru că-i doar o chestiune de timp. Sau de scrisori care călătoresc încet către inevitabila lor destinație.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: