Am aflat despre Henry Darger din Creionul de tâmplărie a lui Mircea Cărtărescu. Un monument de solitudine, o existență anonimă, o garsonieră sordidă și cel mai lung roman scris vreodată. Am căutat, la mai multe surse, detalii despre o biografie halucinantă. Amănuntele compun un puzzle din care nu reiese explicit dacă Darger a fost un scriitor de geniu, un pictor prolific, un pedofil cu probleme psihice sau doar un om foarte singur pentru care scrisul a fost sublimarea unei existențe marginale, aproape insuportabile.
Un spălător de vase
Mama lui Darger a murit la naștere, iar sora nou-născută a fost dată imediat spre adopție. Oricât de frumos s-ar fi purtat cu el, tatăl lui Henry, un croitor cu dizabilități, nu l-a putut crește mai departe de vârsta de opt ani, când a fost obligat să îl dea la un orfelinat catolic. Deși inițial copilul a fost înscris direct în clasa a treia, dovedind un intelect deosebit, curând problemele de comportament au făcut să fie trimis la un soi de școală-azil. Se speculează că suferea de o formă de autism, sindrom Tourette sau Asperger. Amintirile lui Darger despre acești ani evocă abuzuri dar și momente plăcute, petrecute cu colegii și profesorii de la școala-azil.
După ce tatăl său a murit în 1908, pe când Henry avea 16 ani, acesta a evadat din școala de corecție și s-a stabilit în Chicago, unde nașa lui i-a obținut o slujbă de spălător de vase la un spital catolic. Aici va lucra până la pensie, trăind foarte retras, anonim chiar.
Viața departe de ceilalți
Singurii prieteni ai lui Henry au fost William Schloeder și un câine. Schloeder s-a mutat din Chicago în anii ’30, dar cei doi au continuat să corespondeze. Se speculează (iarăși) că cei doi ar fi avut o relație intimă și apoi au rămas buni prieteni până la moartea lui Schloeder în 1959.
Am fost uimit să citesc atâtea speculații despre Darger. Adică, pentru un om atât de retras, mi se par cam multe zvonuri: că ar fi fost schizofrenic, homosexual, posibil pedofil și chiar criminal în serie. Darger a fondat cu Schloeder așa-numita “Societate de protecție a copiilor” și se vedeau protectori ai celor mici în fața abuzurilor adulților; Darger desena și făcea colaje ce portretizau copii și mai ales fetițe, multe reprezentate nud și cu organe genitale masculine, indiciu al unei identități sexuale neclare sau deviate; a dezvoltat o fixație pentru povestea unei fete ucise, o crimă al cărei autor nu a fost niciodată prins; a păstrat fotografia din ziar a victimei și a făcut o criză după ce i-a fost furată din vestiarul de la serviciu, apoi i-a construit fetei ucise un altar în camera lui. Bun, sunt într-adevăr amănunte stranii, dar citind despre ele am avut impresia că toate aceste insinuări șocante despre existența unui scriitor și artist necunoscut sunt însăilări menite să îl facă mai senzațional, mai vandabil, post factum.
Tutankamon
Henry Darger a trăit vreme de 43 de ani în camera lui de la etajul doi al unui bloc din Chicago. A spălat vase la spitalul catolic și a mers la biserică, uneori chiar și de cinci ori pe zi. Se îmbrăca sărăcăcios, dar căuta să fie mereu curat. Căuta prin tomberoane și colecționa tot felul de obiecte. La pensie s-a claustrat în încăperea ce nu avea niciun vizitator și unde făcea Dumnezeu știe ce, nimănui nu-i păsa. În iarna lui 1972, la 80 de ani și foarte bolnav, Darger nu mai putea urca treptele până la camera lui. L-a rugat pe proprietar să îl ajute să găsească un alt loc în care să locuiască. A ajuns la azilul la care fusese internat cu decenii în urmă chiar tatăl lui. A murit acolo după câteva luni, la o zi după ce împlinise 81 de ani.
Și acum devine interesant. Proprietarul clădirii în care locuise Darger în Chicago era un fotograf cunoscut. A decis să strângă lucrurile din camera lui Darger. Iar acolo a descoperit un adevărat “mormânt al lui Tutankamon pentru arta modernă”: o mulțime de obiecte adunate de peste tot și rânduite pe podeaua și pereții camerei; sute de desene, picturi și colaje, volume întregi de texte bătute la mașină înghesuit, romane fantastice, jurnale și însemnări în volume masive, rodul a cincizeci de ani de singurătate și creație. Darger a devenit postum ultima senzație a galeriilor de artă și subiect de interes pentru toată lumea culturală americană.
În camera lui Darger s-a descoperit manuscrisul romanului de 15 145 de pagini In the Realms of the Unreal. Titlul complet este The Story of the Vivian Girls, In the Realms of the Unreal of the Glandeco-Angelinian War Storm Caused by the Child Slave Rebellion, adică în traducere liberă Povestea fetelor Vivian, pe tărâmurile plăsmuite ale furtunii războiului Glandeco-Angelinian cauzat de Rebeliunea Copiilor Sclavi. (sic!) Este o poveste fantastică despre o planetă extraterestră pe care șapte prințese surori ajută rebeliunea copiilor sclavi aflați în stăpânirea unui guvern despotic. Darger însuși se portretizează drept unul dintre personajele care ajută prințesele și îi apără pe copii.
Romanul e ilustrat cu o mulțime de desene, unele înșiruite pe coli lipite pe zece metri lungime, îndoite și desenate față verso. Povestea reflectă obsesiile lui Darger despre copii abuzați care luptă împotriva opresorilor lor; în vreme ce anumite scene descriu foarte grafic atrocitățile la care sunt supuși copiii, romanul se concentrează pe lupta eternă dintre bine și rău și urmărește să insufle nădejdea că binele e întruchipat de inocenți și victoria le va aparține. In the Realms of the Unreal are și o continuare, Crazy House, alte aproape 5 000 de pagini care descriu aventurile copiilor, de această dată în Chicago.
Scrierile lui Henry Darger nu au fost până acum publicate formal – ar dura probabil foarte mult descifrarea și editarea textelor cu valoare literară incerta – dar despre el s-au scris mai multe cărți unde sunt reproduse fragmente și s-a făcut și un film documentar. Piesele lui de artă naivă sunt expuse inclusiv la Muzeul de Arta Modernă din New York și se vând cu zeci de mii de dolari în diverse galerii din lume.
Răsfoiala 