Răsfoiala

RECENZIE Stai jos sau cazi, Bogdan Munteanu

Micro roman, naturalețe, intimitate

Evaluare: 5 din 5.

Dacă nu l-ai citit încă pe Bogdan Munteanu, ai ocazia să începi cu Stai jos sau cazi, una dintre cele mai frumoase și mai sensibile cărți ale anului 2022. Bogdan scrie pentru public la fel cum scrie pentru prieteni, paginile sale te invită la o cafea cu autorul și la o clipă de reflecție, fără ifose, fără moralisme, doar cu un pic de umanitate. Și cui îi prisosește umanitatea în vremurile acestea?

Stai jos sau cazi e cartea aceea care nu ține să te învețe nimic, dar e un excelent ajutor în a învăța să fim mai curajoși, mai empatici, mai aproape unii de alții. Vei găsi aici căldură, prietenie, o mână întinsă care te ajută să te ridici indiferent cât de jos (crezi că) ai căzut.

Epi în treisprezece capitole

Cunoscătorii, trăitorii unei suferințe cronice au uneori tendința de a diminutiva referințele la afecțiunea respectivă. Bunăoară, epilepsia poate fi numită scurt: epi. E ceva blând, mic, inofensiv în cuvântul acesta de trei litere. Diminutivul ia din forța implacabilă a bolii, îi reduce dimensiunile și consecințele, o umanizează.

Stai jos sau cazi e un micro roman de treisprezece capitole, scrise la persoanele întâi și a treia despre ce înseamnă să suferi de epilepsie. Ce înseamnă să o învingi și pe urmă să te învingă ea. Și apoi să-ți revii și s-o iei de la capăt. Ce înseamnă să trăiești tu zi de zi cu ea și cum e să se trăiască cu tine.

Probabil cea mai larg cunoscută trăsătură a epilepsiei este că provoacă uneori crize în care îți pierzi cunoștința. Poți să cazi și să te lovești sau mai rău. Nu știi când urmează să se întâmple, ai foarte puține indicii cu doar câteva clipe înainte. Sunt puține lucruri pe care le poți face în legătură cu asta, tratamente care ajută parțial, dar nu elimină crizele. Sunt multe lucruri pe care n-ai voie să le faci sau comportă riscuri. Dar ce trebuie să faci, trebuie să trăiești cu asta. Stai jos sau cazi povestește cum să faci asta și cum să interacționezi cu ceilalți când epilepsia e una dintre coordonatele (dezordonatele?) vieții tale. Iată trei exemple aleatorii din capitolul Fără oprire:

“Mă îmbrac de oraș: blugi, tricou, geacă de piele.

Ara nu înțelege: unde pleci, tu nu te vezi cum arăți?

– Nu!

Vine taxiul.

– La mall, vă rog.

Ăla tace și se tot uită în retrovizoare. Rezistă un minut, apoi:

– Ce-ai pățit, boss, te-ai bătut cu vikingii?

Nu-mi vine nicio dumă cu vikingi. Spun sec:

– Am epilepsie.

– Aa, face după o mică pauză. N-am știut, boss. Dacă tăceam, filozof rămâneam.”

“În mall mă simt singur. Mă uit după alți bușiți. Un picior mai scurt, un ochi de sticlă, o bubă, un furuncul? Nimic. Sunt singurul pansat. Norocul meu că e vânzoleală, trec aproape neobservat. Copiii, în schimb, nu mă iartă. Se chiorăsc, mă arată cu degetul, strigă, mamiii-tatiii, țe-a pățit ăla? Unii părinți nu-i bagă în seamă, alții fac shhh, alții le explică că nenea s-a lovit și nu-i frumos să arătăm cu degetul.

Un copil a zis: mami, mami, uite, Fankentein. Apoi a îndreptat un pistol spre mine:

– Pac, pac, te-am omoât! Esti molt!”

“Intru într-o librărie și mă-nvârt aiurea printre rafturi. Librăriile sunt spații liniștite. Îl văd pe un scriitor, ne știm de pe la evenimentele din oraș. Mă hotărăsc să-l evit, dar până să mă ascund, mă vede. Ce să-i spun acum, să pupe buba? Ne apropiem unul de celălalt: ce mai faci, ce-ai mai citit, ce-ai mai scris? Altfel, toate bune? Tipul se străduiește să nu se uite la fața mea, nu-i iese, știe foarte bine că-l văd, ne prefacem amândoi și, uite-așa, nu ne putem relaxa deloc. Îmi bag picioarele, îi zic adevărul:

– Măi, nu prea-s în formă.

Se miră:

– Păi, de ce?

Duc mâna la nas:

– Un accident.

Se uită în voie, eliberator:

– Ai, să-mi fut una! Acuma văd, pe bune… Ce-ai pățit?! Te-ai dat cu motoru’? Te-a mușcat o albină, hihi?

– Am căzut. Am epilepsie, nu ți-am zis?

– Nu, nu știam. Băi, îmi pare rău.

– E OK. Am rar crize. O dată, de două ori pe an. Da’ și când pic, uite!

– Auzi, spune el, scrie despre asta! De fapt… Hm…

O lasă așa. Tăcem. Niciunuia nu-i vine o formulă elegantă de la revedere, nu suntem la teatru sau lansări de carte. Mă simt penibil, ar fi trebuit să-i spun că m-a mușcat o albină. Ne-am fi dat coate, am fi râs. Cartea lui cea nouă e pe raft, chiar lângă noi. Iau un exemplar, cer autograf, dar stânjeneala nu trece. Iau încă un exemplar, i-l pun omului în față și parcă mă simt mai bine. Cred că și el. Scoate un pix și se pregătește să semneze.”

Stai jos sau cazi e mult mai dinamică (și mai haioasă) decât ai crede că poate fi o mărturie despre viața cu epilepsie. Capitolele sunt înțesate cu acțiuni și interacțiuni ale personajului principal (Cipo, îl alintă bunicul) cu ceilalți protagoniști – mama, bunica, iubita, vecinul, colegii, prieteni, taximetriști, vânzătoare, ș.a.

Cipo este activ, prezent, angajat în relații solide cu semenii săi. Asta e una dintre cele mai valoroase lecții ale cărții, fără însă a fi prezentată cu vreo intenție pedagogică explicită. Poți să cauți să trăiești o iluzorie, dar binefăcătoare, normalitate și dacă când nu știi ce-ți rezervă următoarele cinci minute. Poți să îți hrănești viața socială, să râzi, să glumești, să te bucuri și dacă, ultima dată când ai căzut, ți-ai fracturat nasul. Poți să fii slab azi și puternic mâine. Ești OK așa.

Și un pic de poezie

Cartea lui Bogdan Munteanu nu e doar terapie pentru cei ce suferă de epilepsie și un ghid prietenos pentru familia și cunoscuții celui care trăiește cu “epi”. Este și un sprijin pentru toți cei care ducem cu noi prin viață teamă, anxietate, depresie, boală sau orice am putea spune că ne debilitează. Este o porție de râs, un gând cald, o conversație intimă. Este permisiunea să fii trist, să fii bolnav, să fii nostalgic, să nu fii “în formă”, dacă așa te simți azi. Fiindcă nu-i nimic în neregulă să fii „doar” om. Ești OK așa.

Și ce e dincolo de toate astea? Dincolo de viața trăită cu micile înfrângeri și victorii, cu zilele care adaugă sau mai iau un pic din cine suntem? Mai e și un pic de poezie, ne arată Bogdan Munteanu. Poveștile lui sunt impregnate cu imagini, metafore și scene ca niște versuri, făcute să ne însoțească, făcute să rămână.

“Știu cum e acolo, frate. Acum e liniște, în câteva secunde o să auzi nino-nino-ul de interior, înfundat și blând, o să-ți aduci aminte de bunică-ta, de horele pe care le jucai cu ea în bălțile din curte, după ploile de vară, o să-i promiți că o să te faci băiat bun, că o să mergi la doctor, că o să-ți găsești de lucru, că n-o să mai alergi după porumbei, că o s-o găsești pe Feme. Apoi o să-ți dai seama că e târziu să te schimbi. O să te bucuri că ești viu și o să cânți vine, vine, Moșene, pe la gene.

Încet, cum ți-l cânta Buni.”

PS:

După ce termini Stai jos sau cazi, pariez că vei mai vrea să-l citești pe Bogdan Munteanu. Din ce a mai scris el, găsești varianta ebook a volumului Ai uitat să râzi și ediția tipărită a cărții Bine te-am rătăcit, Incognito!

Articolul conține linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, susțineți activitatea Răsfoiala.com generând un comision. Acest lucru nu modifică prețul produselor comandate