RECENZIE Bastarda Istanbulului, Elif Shafak

Ficțiune, feminism, genocid

Înainte de orice, Bastarda Istanbulului, de Elif Shafak, este o carte cu o cauză care i-a adus scriitoarei originare din Turcia o condamnare penală de trei ani pentru uzurparea națiunii turce și exilul. Cea mai importantă romancieră din Turcia, conform Financial Times, a fost nevoită să se mute din Ankara la Londra, după ce un avocat naționalist turc a insistat să fie pedepsită penal pentru Bastarda Istanbulului. Scandalul a fost, în final, în beneficiul scriitoarei și al cauzei, pentru că a fost achitată și nu a executat pedeapsa, instanța găsind acuzațiile nefondate. Și, pentru că publicitate negativă nu există, vâlva din jurul cărții a stârnit curiozitatea cititorilor și a transformat în bestseller povestea care aduce la lumină persecutarea armenilor de către Imperiul Otoman.

Poate cea mai nobilă misiune a literaturii – recuperarea istoriei și a adevărului

E bine să începem Bastarda Istanbulului de la adevărul istoric pe care Turcia continuă să îl nege și astăzi și de la conștiința faptului că Shafak este, până în prezent, singura scriitoare turcă, scrie prestigioasa publicație britanică The Guardian, care a abordat tema genocidului armean.

Probabil fiecare cititor se întreabă, atunci când citește ficțiune istorică – pe o temă nu chiar familiară – sau un roman care preia fapte istorice, ce și cât din ce citește în acele pagini s-a petrecut în realitate. Uneori unchiu’ Google răspunde, alteori nu. Pentru cei care au citit cartea, dar încă nu au investigat faptele și pentru cei care caută să afle mai multe, iată-le.

Între 1915 și 1917, Imperiul Otoman a desfășurat o amplă acțiune de exterminare etnică pe care majoritatea istoricilor și 31 de state ale lumii o recunosc drept genocidul armean. La 24 aprilie 1915, autoritățile otomane au început să aresteze și deporteze sute de intelectuali și lideri armeni din Constantinopol. La ordinele lui Talaat Pașa, între 800.000 și 1,2 milioane de femei, copii și seniori armeni au fost trimiși în marșuri ale morții în deșertul sirian. Conduși de escorte paramilitare, deportații au fost privați de hrană și apă și supuși la jafuri, violuri și masacre. În Deșertul Siriei, supraviețuitorii au fost împrăștiați în lagăre de concentrare. În 1916, a fost ordonat un alt val de masacre, căruia i-au supraviețuit până la sfârșitul anului 200.000 de deportați. Între 100.000 și 200.000 de femei și copii armeni au fost convertiți forțat la islam și integrați în gospodării musulmane. Masacrele și epurarea etnică au continuat și în timpul Războiului de Independență al Turciei, după Primul Război Mondial.

Istoria văzută din cuibul unei familii de femei, plin de personaje seducătoare, culori și arome exotice

Poate că citind asta te-ai gândit că Bastarda e o carte serioasă și trebuie citită cu toată seriozitatea. Este, dar Shafak a reușit să îndulcească istoria armeană cu frumusețea, complexitatea și exotismul femeilor care conduc acțiunea din roman. Mai scriu o dată – femeile conduc acțiunea din roman. Pentru că, spre deosebire de Turcia în care, spunea într-un interviu autoarea, bărbații scriu, iar femeile citesc, în Turcia lui Elif Shafak femeile sunt forța motrice a vieții.

Iar atunci când femeile conduc acțiunea, cel puțin una dintre ele se va asigura că, înainte de orice, toată lumea mănâncă bine. În fiecare capitol. Iar, spre final, primim și o rețetă de desert, ca să ținem minte ce gust și miros are Istanbulul.

Mi-a plăcut mult acest artificiu narativ care dă o savoare anume fiecărui capitol. Cu două experiențe culturale la activ cu otomanii (una învățată de la orele de istorie, ale cărei urme au rămas în gastronomia românească și alta, poate, începută pe viu în anii ’90, când un val de afaceriști turci a dat startul kebab-ului și comerțului liber în neștiutoarea piață liberă românească), cititorul român va recunoaște, cu câteva înghițituri în sec, de poftă, miresmele care plutesc în Bastarda Istanbulului. Nu toate, firește, fiindcă Shafak face un complex tur gastronomic și pentru a arăta asemănările (aproape identificarea) bucătăriilor turcă și armeană, însă multe dintre mâncărurile lor sunt azi pe mesele de sărbătoare, pe grătarele și în restaurantele noastre.

Apropos de experiențe culturale și de receptarea condiționată de cultură. Probabil că romanul lui Shafak va fi greu de digerat pentru cineva crescut, hrănit și educat în cultura vestică. Am citit o cronică în care autoarei i se reproșa că a îndopat prea tare curcanul (Turkey în engleză). Se vede că recenzorul n-a fost niciodată în vizită la turci, armeni sau români. Să stea la masă cinci, șase ore, ca la nuntă și, la final, să ceară ajutor ca să se ridice de pe scaun. Dacă ar fi fost, ar fi știut exact ce să facă. Să ceară și cafea. Așa facem noi prin părțile astea. Ne îndopăm. Și luăm și la pachet. Ca să nu cumva să murim de foame, cum s-a întâmplat în istorie cu niște strămoși ale căror nume nu ni le amintim, dar poate că ne amintim foamea insațiabilă.

Teoria ei despre pâine, pe care ținea să o expună regulat și să o pună tot timpul în practică, era că, dacă stomacului nu i se dădea o cantitate adecvată de pâine la fiecare masă, nu avea să știe că era plin și, prin urmare, avea să ceară mai multă mâncare.

La fel și cu literatura, în spațiul estic. jonglăm cu temele ca bucătarii cu ardeii umpluți. Așa e pe la noi. Ne ne sfiim. Vouă vi se pare o șaorma literară, noi ne lingem pe degete.

Dar să ne întoarcem în cartea asta care miroase așa de apetisant. Shafak mai cere ceva de la cititorul ei – să-și amintească, din copilărie, cum este să te faci mare într-o (micro)lume a femeilor. Nu e o condiție, însă cu totul altfel – cu mai multă inimă, emoție, empatie – vei citi și primi poveștile protagonistelor Asya și Armanoush, dacă tu însuți / însăți ai crescut printre multe fuste foșnitoare și guri obositoare. (Mi s-a întâmplat, deci am primit cu drag.)

În Bastarda, ele sunt turcoaicele din familia Kazanci. Sunt șase și fiecăreia i se spune mătușă, ca și cum toate ar fi una, o prezență imensă, copleșitoare, cu mai multe înfățișări. Petite-Ma, străbunica simpatică pendulând între realitate și Alzheimer, bunica Gülsüm, mereu nemulțumită de fiice și nealinată de pierderea unicului fiu, Mustafa, oaia rătăcită în America, mătușa Banu, ghicitoarea în toate cele, mătușa Feride, care își schimbă coafura cu fiecare nou diagnostic colecționat în nesfârșitul dosar medical, mătușa Cevriye, profesoară de istorie de liceu, văduvă și mătușa Zeliha, cea mai tânără dintre fiicele lui Gülsüm, tatuatoare nonconformistă și mama Asyei, cunoscută și ca Bastarda Istanbulului.

Cele șapte femei trăiesc într-o casă care-ți amintește inevitabil de Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez. Un cocktail atât de viu colorat și aromat de ingrediente diferite și complementare. E și istoria aici (străbunica), sunt și resentimentele trecutului (bunica), e și prezentul (fiecare dintre cele patru fete, pasiunile, neputințele și speranțele lor), e și viitorul, cu furia tinereții lui neștiutoare și curajul minunat al noilor începuturi (Asya).

De cealaltă parte a lumii, le avem pe (armeanca) Armanoush, fiica adoptivă a lui (turcului) Mustafa, pe mama ei ultraprotectoare și pe bunica de la care Armanoush încearcă să-și revendice, construiască și valideze identitatea. Ce mi-a plăcut la acest personaj – și ce va place oricărui cititor – e dragostea de lectură. Armanoush e un șoarece de bibliotecă în toată regula – și aproape inevitabil, o apărătoare a celor năpăstuiți de soartă. Va începe misiunea de salvare, firește, cu propriul neam, cel risipit acum prin lume, în căutarea căruia pleacă, în locul unde și-a avut odinioară casa, Turcia de azi.

Întâlnirea dintre verișoarele Asya și Armanoush este pretextul pentru dezbaterea temei genocidului. Aici sunt două lucruri remarcabile. Subiectul e deschis de nepoata din America în timpul fastuoasei mese de bun-venit, ca o ironie la adresa acestei tardive și involuntare reconcilieri – femeile Kazanci nu știu că străina este fiica unui armean. Construcția prin antiteză a celor două fete – două chipuri ale viitorului. Asya, furioasă, alienată de propria istorie – nu știe nici măcar cine e tatăl ei, darămite strămoșii otomani, este incapabilă să poarte vreo responsabilitate a trecutului. Armanoush, excesiv de implicată și vindicativă, dornică să facă dreptate unor oameni care nu mai sunt sau se sting în timp ce ele vorbesc despre vină și asumarea ei.

Multe femei și o mare absență masculină

Unde sunt bărbații din această poveste? Nu sunt. În Bastarda Istanbulului bărbații sunt mai degrabă umbre fugitive care se opresc provizoriu la femei, iar apoi se strecoară rapid, pleacă să facă ce fac bărbații (………………….. introduceți ce credeți că fac bărbații), de obicei lucruri care nu necesită prezența femeilor (unii ar zice – ce lucruri necesită femeie?). De altfel, romanul începe cu această întunecată absență masculină. Cu un viol niciodată făcut public, cu o fată care devine femeie prea repede și fără voia ei. Cu o familie maternală – compusă doar din mamă, câteva extensii feminine ale ei, copil și niciun bărbat.

Poate asta este de fapt povestea centrală a romanului Bastarda Istanbulului, ci nu genocidul. Sau poate acest violator necunoscut este, în plan metaforic, unul și același cu asupritorul otoman care îl supune, încalecă, desființează pe cel mai slab decât el. Femeie sau etnie. Îl folosește și apoi se întoarce la cei care îi merită prezența, atenția, grija, munca – bărbații (otomani).

Nu va rămâne însă nenumit și nici nepedepsit, bărbatul care ia ce vrea și apoi se încheie la prohab și-și vede de viață, ca și cum nimic teribil nu s-ar fi petrecut. Dacă v-a plăcut Bastarzi fără glorie (tradus Ticăloși fără glorie) al lui Tarantino, o să vă placă și finalul cărții lui Elif Shafak.

De dragul corectitudinii față de genul celălalt – ridicol totuși să scriu corectitudine despre o carte în care multe personaje – fantomă nu dau doi bănuți pe cinste, dar totuși, de dragul ei, să spunem despre iubitul mamei Asyei că pare să fie genul de bărbat pe care ni l-am dori prezent, aproape, intim. Așa a ales Shafak să le spună da, știm că nu sunteți toți (urmași de) criminali, violatori, lași etc.

Încă o frază, hai două, despre Bastarda Istanbulului

Acum ceva vreme am scris o recenzie pentru Trenul spre Samarkand al Guzelei Iahina pentru care am fost ciufulită serios de fanii rusoaicei. Fanii aceștia au eșuat să priceapă – deși eu am explicat clar cristal – că problema nu e scriitoarea Iahina și nici măcar cartea ei groaznică, o carte despre care cred că este necesară (creează conștientizare pe o temă foarte importantă, maltratarea copiilor ruși). Problema era cu modul în care Iahina a ales să prezinte adevărul istoric (cu o cruzime teribilă). Spre deosebire de ea, Elif Shafak ia tema dureroasă – milioane de refugiați morți de sete, foame, abuz și o pune într-o poveste mai largă, mai complexă, în care cititorul nu se simte agresat de lectură, ba dimpotrivă, găsește alinare, mângâiere, speranță, dulce răzbunare. (Inutil să spun că, în final, fiecare cititor alege ce citește și că o recenzie nu este niciodată decât reflexia unică legăturii intime scriitor – carte – cititor).

Singurul regret pe care îl am față de cartea asta frumoasă, bogată, revelatoare și revanșardă, este că mi-aș fi dorit să cunosc acest melanj amețitor de culturi și miresme care este Instanbulul întâi aievea și abia apoi pe hârtie. Dar nici invers nu mă sfiesc, o să caut să găsesc Cafe Kundera și vă trimit poze cu Asya și amicii ei. Și cu pisicile din oraș. Keto în Turkyie.