RECENZIE Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini

Ficțiune, Afganistan, familie

Ce carte nemaipomenită, Splendida cetate a celor o mie de sori! Cinci stele de pe cer i-aș da lui Khaled Hosseini pentru acest roman care pune viața femeii afgane în cea mai orbitoare lumină cu putință. Ce snoabă am fost s-o ocolesc atâta vreme, judecând superficial după titlu și imaginându-mi despre ea tot ceea ce nu este.

Zâmbesc în fotografia de mai sus, însă nu datorită cărții, ci doar pentru că așa se face la poză, se zâmbește frumos, se zâmbește ca să maschezi ce e indezirabil și respingător. Cred că n-ai fi vrut să-mi vezi chipul reflectând sentimentele care m-au traversat citind Splendida cetate a celor o mie de sori – compasiune, tristețe, durere, revoltă, neputință, ură, dorință de răzbunare, lehamite etc.

Dacă n-ai citit cartea te vei întreba – Bine, dar atunci de ce se numește Splendida cetate…? Întocmai pentru că Hosseini a ales să arate discrepanța dintre imaginea pe care o transmit cântecele populare afgane – titlul este un vers dintr-o doină de-a lor și realitatea unui târâm închis, întunecat, o închisoare națională în care femeile nu au nici măcar banala libertate de a umbla singure sau libere.

„Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna.”

Discriminarea și abuzul, standarde obligatorii de viață

Splendida cetate a celor o mie de sori începe într-o kolba din Herat, în anii 70, pe când mica Mariam află că este harami – copil din flori. Fetița care caută splendoare în lumea ei îngustă și săracă urmează să afle că locul nașterii sale este unul dintre cele mai ostile de pe Pământ pentru fete. Încercarea de a găsi răspunsuri despre tatăl (bogat) care o vizitează uneori cu mici cadouri, familie și locul ei în lumea care o respinge ca pe o ciumată declanșează un șir de evenimente dramatice.

Probabil ai văzut vreodată știri sau documentare, poate ați citit despre fete obligate să se căsătorească la pubertate, cu bărbați vârstnici pe care îi întâlnesc în ziua nunții. Fete date la măritat ca vitele necuvântătoare, incapabile să opună rezistență, să spună nu. Pentru că, chiar dacă refuză și se împotrivesc abuzului, cum va face Mariam, e inutil. Voința lor este irelevantă în lumea masculilor educați să privească femeile ca pe o specie inferioară, menită să-i servească și să servească propagării propriilor gene, născând prunci de sex masculin și crescându-i apoi să devină proprii torționari. Atât și nimic mai mult pentru ele și viețile lor.

Probabil te-au cutremurat imaginile văzute sau închipuite, apropierea – revoltătoare pentru ochi și stomac – între inocența fetițelor și chipurile zbârcite și brutale ale bărbaților cu care urmau să trăiască prima și ultima lor experiență a intimității. Te-ai gândit la pedofilie, pentru că deși i se spune tradiție, în fapt asta este.

Prima parte din Splendida cetate a celor o mie de sori ia imaginea abuzului și o desface în scenele ei de zi cu zi, într-un film redat cu încetinitorul. Unul care-ți arată cum e să fii despărțită pe vecie, împotriva voinței tale, de tot ce cunoșteai despre viață și sperai de la ea. Făcută pachet și trimisă într-un oraș străin, într-o casă străină, cu un bărbat străin care îți va lua tot ce mai ai doar al tău pe lume – identitatea. Cum e să treci din copilărie direct în rolul gospodinei ideale și, dacă se poate, rapid, în cel al mamei. Hosseini descompune imaginea fetiței căsătorite prematur în cadre detaliate care înfățișează desființarea copilului care a fost Mariam, înlocuirea lui cu o femeie abuzată, abrutizată, mută și surdă, lipsită de voință și de speranță.

E un proces de nimicire care te înfioară și te dezgustă, pentru că recunoști în cuvintele și purtările acestui patriarh, așa zis cap de familie, scene familiare, la care probabil ai asistat și tu. Scene în care femeia este destituită din drepturi, umilită și jignită pentru vina de a nu i se fi permis să acceadă la educație, cultură, societate și politică.

Bărbatul lui Mariam nu e doar afganul de acum jumătate de secol, el continuă să existe pretutindeni în lume și azi și luptă cu toată forța pentru supraviețuire. Pentru că, nu-i așa?, doar n-o fi prost să renunțe la o versiune a vieții în care el ești cel mereu privilegiat. Este bărbatul cu care milioane de femei trăiesc de luni până duminică, de dimineață până seara, pentru că încă li se spune zi de zi că rostul lor este să nască și să crească alți oameni. Atât și nimic mai mult pentru ele și viețile lor.

– Ce sunt comuniștii? a întrebat ea.
Rasheed a pufnit și a ridicat din sprâncene.
– Nu știi ce sunt comuniștii. Un lucru atât de simplu. Toată lumea știe. Este ceva la mintea cocoșului. Și tu habar n-ai… Ptiu! Nici nu știu de ce mă mai mir.
Apoi și-a încrucișat picioarele pe sub masă și a mormăit că sunt persoane care cred în Karl Marx.
⁃ Cine-i Karl Marx? […]
⁃ Habar n-ai de nimic, nu-i așa? Ești ca un copil. Ai capul sec. Nu e nimic în el.
⁃ Te-am întrebat fiindcă…
⁃ Chup ko. Ține-ți gura.
Mariam a tăcut. Nu-i venea ușor să suporte felul în care vorbea, cuvintele de ocară, bătaia de joc, insultele, faptul că trecea pe lângă ea ca pe lângă o pisică. Dar, după patru ani de căsătorie, lui Mariam îi era clar câte poate suporta o femeie, atunci când îi este frică. Și lui Mariam îi era frică.

Dacă te doare cumva povestea lui Mariam, poveste care (alertă de spoiler) nu va avea un sfârșit fericit, stai să vezi ce are Hosseini de scris despre Laila, fata despre care citim în a doua parte a cărții. Laila este fata obligată să fie cea de-a doua nevastă minoră a moșului grețos și arogant care i-a făcut praf viața lui Mariam. Și această fată este a nimănui , iar asta pare să dea dreptul bărbaților din splendida cetate a celor o mie de sori să se poarte ca și cum n-ar exista consecințe.

Dar consecințele există și nu vor întârzia să apară. Hosseini ne povestește despre ele în a doua jumătate a cărții, în timp ce ne trece rapid, dar suficient de limpede prin epidoadele care au mutilat istoria recentă a Afganistanului. Responsabili? Talibanii, Sovieticii și iar talibanii.

Ce să faci cu un sfârșit fericit? Cui folosește?

Rareori mi-am dorit răzbunare – în viața reală și în cea de cititor. În cartea asta mi-am dorit răzbunare rău de tot. Mi-am dorit răzbunare cu fiecare celulă din corpul meu, cu fiecare celulă din trupurile femeilor pe care le-am văzut vreodată anihilate de un bărbat. Am avut gânduri malefice și mi-am dorit să mă întorc în timp, în anul scrierii cărții despre Mariam și să fiu mâna lui Hosseini care transformă gândurile în fapte malefice, ahhh, atât de satisfăcătoare! Și poate am fost. 🙂

Evident că Hosseini putea să-i dea un happy-end acestei femei bătute de soartă de bărbat, că doar în ficțiune se poate tot ce nu se poate în viața aceasta fără narator. Dar Splendida cetate a celor o mie de sori nu e despre fericire. Cartea, dedicată de Hosseini femeilor afgane, este despre toate Mariam în numele cărora nimeni nu a vorbit și nu va vorbi vreodată și care nu au avut dreptul la un sfârșit fericit. Toate Mariam care au fost obligate să înceteze să fie fete (ambițioase, dornice să cunoască, să descopere, să învețe și să crească mari și puternice) și au devenit umbrele unor bărbați fără minte, fără demnitate, fără glorie (amorțite, supuse, încovoiate într-un ungher al ființei).

Un happy-end nu are loc într-o astfel de poveste. El ar anula tot ce a fost scris despre durerea și umilințele îndurate de Mariam, ar transforma realitatea pe care femeile afgane o suportă și astăzi într-un basm. Așa că Hosseini ne dă, în loc de happy – end, satisfacția răzbunării și un destin mai blând pentru Laila, cea care a avut norocul să găsească dragostea și să fie găsită de ea.

Pentru acuratețe istorică, reamintesc că responsabili pentru aceste vieți (cele mai multe de femei, dar nu doar de femei) anulate sunt talibanii. Sub pretextul credinței, fanaticii religiei urii au instituit în Afganistan un regim de teroare care acordă libertate și drepturi exclusiv anumitor bărbați, acelora care respectă la literă legile talibane, create pentru a controla într-un totul societatea. Școlile, spitalele și poliția sunt instituții masculine din care femeile sunt excluse sau, în rare cazuri, tolerate. Una dintre cele mai șocante scene din carte redă o situație absurdă în care o femeie – medic este obligată să opereze având chipul acoperit de burka, iar pacientei care e pe cale să piardă sarcina, deși i se permite, de fațadă, accesul în maternitate, nu i se acordă tratament.

Splendida cetate a celor o mie de sori m-a răvășit așa cum puține cărți au făcut vreodată. Am început să scriu despre ea spunând că i-aș da cinci stele lui Hosseini. Dar e o prostie, fiindcă asta nu e o carte foarte bună, ci una care te întoarce pe dos și te reîntoarce apoi pe față mai conștient/ă de norocul chior pe care l-ai avut să te naști în propria piele. Este o întîlnire cu umanitatea din care ieși șifonat, dar mai pregătit să vezi lumea așa cum e ea, nu așa cum ne-o închipuim uneori din prea multă naivitate și indulgență. E o carte care te schimbă profund și care va rămâne mereu cu tine.