Am scris primele impresii despre Paradis, de Abdulrazak Gurnah la final de august, când abia începusem cartea. Laureatul Nobel pentru Literatură de anul trecut (2021) m-a fermecat cu stilul original, vocabularul luxuriant, pasajele minunat camuflate de eseistică și cu acest personaj naiv și încrezător, Yusuf, care pornește pe drumul vieții mort de foame și înstrăinat de cei care ar fi trebuit să-l țină aproape și să-i dea încredere în viitor, părinții săi.
Reiau gândurile despre cartea lui Gurnah, acum completate cu impresiile de după terminarea cărții.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Paradisul copilăriei și cotloanele lui întunecoase
O lume a inocenței de o autenticitate emoționantă veți găsi în Paradis, de Abdulrazak Gurnah. Scriitorul redă ireproșabil acea candoare a copilăriei datorită căreia, la început de viață, aveam capacitatea să îndurăm cu ușurință și ușurătate tot ce arunca viața spre noi. Candoarea care ne schimbă definitiv (și nu mereu în bine), perspectiva asupra lumii atunci când pleacă pentru totdeauna și ne lasă în conștiința goală.
Oh… și poveștile magice, basmele și snoavele care ne făceau să căscăm ochii mari de fascinație (nu există așa ceva! dar dacă totuși există?!) și să murim de frică noaptea, să fabulăm ființe din umbrele mișcătoare din colțurile îndepărtate ale camerei, în timp ce simțeam cum ni se topesc sfincterele. Povești cum a scris Garcia Marquez despre Columbia natală, dar aici cu aroma, cuvintele împiedicate de consoane din swahili și cu demonii originari africani.
Singurul paradis din prima sută de pagini este o grădină luxuriantă, pe care mi-o imaginez ca pe o oază în care doar păsările se aud și care te amețește cu parfumurile florilor. Și atunci… paradisul din titlu înseamnă – Unde ești, copilărie? Cu pădurea ta cu tot… sau este o ironie la adresa paradisului pe care îl ridică pentru sine puterea imperială, cu prețul vieților altor oameni?
Povestea universală a celor condamnați să slujească
Abdulrazak Gurnah creează în Paradis o frescă a sărăciei care te face să te duci la frigider și să înfuleci cu lăcomie tot ce găsești bun – așa, pentru orice eventualitate (dacă ajunge și la tine o molimă ca-n carte?!). Sărăcia este echivalată cu foamea cronică – mațe fripte și un freamăt neîncetat care îl fac pe Yusuf să se poarte, să scâncească animalic, îl dezumanizează, îl pun la cheremul mațelor. Mi-a amintit de Foamea lui Knut Hamsun, de antieroul sărman a cărui viață se rezumă, zi după zi, la potolirea foamei. Aproape că îți dorești să moară ori să fie extras de o mână providențială din acest circ al foamei, ca să nu mai asiști neputincios la chinurile lui.
(Spoiler) Micul Yusuf a lui Gurnah e o Cenușăreasă masculină, un Cenușar. Despărțit de familia lui, trimis să slugărească pentru un om pe care îl crede (a fost păcălit să îl creadă) unchi. Acum bărbatul devine Seyyed – descendent al Profetului, deci stăpân, dar mititelul nu vrea deloc să renunțe la falsa rudenie. Refuză să-și înstrăineze singurul prieten, singurul adult care-i arătase dragoste.
Printre cele mai tulburătoare pasaje din carte sunt cele în care aflăm despre înstrăinare. Puștiul este mințit de părinți că va pleca într-o călătorie cu unchiul pe care îl îndrăgea pentru micile cadouri dăruite pe ascuns, la fiecare revedere. Va înțelege prea curând că mângâierea și bănuțul, pe care sărmanul copil le primea cu bucurie și imensă naivitate de la prefăcutul unchi Aziz, nu sunt un dar veritabil, ci mârșava garanție a frângerii demnității și independenței, încă din copilărie. Sunt chiar prețul libertății sale.
Această trădare teribilă care vine simultan de la bărbatul pe care îl crede protectorul său bogat și din partea instanțelor cele mai intime (și sacre), părinții, se petrece cu lentoare, într-o ceață a înțelegerii faptelor dată de naivitatea copilăriei, de acel paradis al minții neprihănite care continuă să creeze povești adormitoare chiar și atunci când te pândesc – la propriu – câini fioroși. Întâlnirea nocturnă a lui Yusuf cu jigodiile hămesite care vor să-l atace oferă o altă cheie a lecturii, în care cititorul înțelege visceral ideea de vulnerabilitate, ce înseamnă pentru un copil să trăiască departe de cei care ar trebui să-l ocrotească. Înseamnă fragilitate, expunere, frică, neputință, nemișcare. Înseamnă să nu strigi ajutor – pentru că ai început să știi că nimeni nu va veni să te ajute…
Viața lui Yusuf departe de copilărie
Nu va fi însă complet singur în această lume nouă în care vrea – nu vrea va trebui să deslușească cine urmează să fie, acum că scurta sa copilărie se încheie departe de propria casă, în căminul neprimitor al unui om străin, nici unchi, nici protector, ci Seyyed, stăpânul vieții sale. Îi va fi tovarăș un tânăr care-i împarte destinul, Khalil. Și el a fost odată liber și naiv în casa părinților săi așteptând cu nerăbdare vizitele unui unchi care nu-i era unchi cu adevărat, ci era același bărbat care răs/cumpăra carnea celor mai slabi.
N-am să continui cu aventurile lui Yusuf în lumea pe care Seyyed i-a predestinat-o, căci nu vreau dezvălui prea mult din acest roman al dezvrăjirii paradisului. Yusuf își descoperă rostul în etapa nouă, inegociabilă a vieții sale și are uneori chiar impresia că ar putea avea o oarecare influență și control asupra viitorului. Află, de pildă, despre sine, prin personajele feminine, dar nu numai, că are o frumusețe magnetică și că o poate folosi pentru a obține bunăvoința unor personaje crude.
Îl însoțim pe drumul maturizării, configurat de o călătorie de neguțător, în care unchiul prefăcut îl trimite pentru a-l aduce la nivelul următor al supunerii, cel în care, sub aparența unei iluzorii libertăți, învață noi modalități de a-și servi stăpânul. Băiatul timid și fricos de doisprezece ani, hărțuit adeseori de Khalil, când în glumă, când serios, capătă o voce nouă către finalul aventurilor sale prin lumea largă. A învățat să îndure, să negocieze, să se fofileze, să înfrunte, să distingă între opresorii locali și cei străini, să se lase iubit și să iubească, să ia decizii care îl expun și îi periclitează poziția. Călătoria l-a călit.
Finalul Paradisului lui Abdulrazak Gurnah este o lovitură în plex. Nu știu să mai fi citit de multe ori o frază de o asemenea forță, care să te bântuie zile în șir cu nedreptatea și implacabilitatea ei. Deși scriitorul susține în interviuri că nu face politică în cărțile sale, iar asta se vede și din alegerea de a nu numi explicit (sau de a numi sporadic) locuri, timpuri, sisteme de guvernare, națiuni sau religii, în acest final de roman vei găsi toată politica lumii, așa cum a fost și va fi mereu. Întreaga durere a celor care-și deschid pământul, țara, familia și casa celor mai bogați și mai puternici decât ei, le pregătesc mese bogate și îi culcă seara în camera cea bună, pe cele mai bune așternuturi, iar a doua zi, la plecare, le dau copiii lor, pentru că asta e tot ce au mai scump. Yusuf este Africa însăși, forțată să-și abandoneze copiii, să-i înstrăineze, să transforme paradisul locurilor familiare și familiale în iaduri ale supunerii, violenței, corupției, forțată să renunțe la inocență pentru un viitor mincinos, sperând zadarnic că unchiul care i-a adus mai demult mângâiere îi vrea binele, că el este salvatorul, urmașul profetului.
Răsfoiala 