RECENZIE Comuniune, Ann Patchett

Ficțiune, Familie, Dragoste

Am citit un roman care face cât șapte, “Comuniune” de Ann Patchett. Tipa e neam de Roth amestecat cu Franzen. Splendid este narată povestea acestei familii care se contopește cu altă familie! Copiii puși laolaltă de două divorțuri, uniți de ura față de părinți și incapabili, firește, să-i urască până la capăt, căci sângele nu se face apă. Părinții pierduți undeva între ce a fost și ce-ar fi putut să fie.

Arta de a spune povești triste și mieroase

Nu știu ce magie fac unii scriitorii de reușesc să spună povești tare triste fără să te bage în depresie. Bine, Roth te poate băga, pentru că în romanele lui bătrânețea neglorioasă, cinismul și deznădejdea sunt la cote înalte. Dar Ann Patchett reușește să redea fără amărăciune și drame lăcrămoase acel sentiment fără nume pe care îl simt copii față de părinții care se iubesc mai mult pe ei decât își iubesc odraslele. Dragoste cu țepi.

Mi-a amintit despre povestea reală a unui copil maltratat de mamă, care continua să se întoarcă acasă, chiar dacă fugea adeseori, pentru că legătura afectivă era mai puternică decât instinctul de conservare. Nu e atât de dramatic sau trist ce se petrece în romanul acesta, însă dinamica relațiilor e similară.

Șase copii și două acasă

Comuniune, carte despre care autoarea a mărturisit că e inspirată de propria poveste de viață, este o saga de familie în care îți va fi imposibil să nu regăsești niște scene cunoscute. Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la botezul fiicei sale. Ar fi trebuit să fie un banal eveniment monden, dar este începutul unei iubiri care îi răvășește, le destramă căsniciile și duce la apariția unei noi familii. Așa se face că fetele lui Beverly, Caroline și Franny și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – ajung frați și, de acum înainte, vor avea două acasă.

Fiecare dintre personaje preia, pe rând, rolul de narator și își spune povestea, din perspectivă proprie și cum altfel decât subiectiv. Cunoaștem astfel nu doar o versiune singulară a acestei microlumi de familie, ci avem o vedere 360, din toate unghiurile, a consecințelor pe care le atrage îndrăgostirea a doi adulți cu copii care iau viața de la zero. Pentru că n-o pot lua de la zero și asta e intriga. Urmărim, vreme de cincizeci de ani destinele copiiilor, momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul și reconfigurarea familiilor le modelează viitorul.

Comuniune este unul dintre cele mai delicate romane despre frați scrise vreodată și nu e singura reușită de gen a lui Patchett – Casa Olandeză este la fel de bun. Frații vitregi împărtășesc o legătură care, prin forța împrejurărilor și a nevoilor lor, devine mai puternică decât ar fi vrut sau crezut. Fetele lui Beverly își petrec întreaga copilărie certându-se neîncetat din nimicuri, dar în mod surprinzător aceste lucruri nu le înstrăinează. La maturitate, ele construiesc o relație nouă care se fundamentează tocmai pe înțelegerea împărtășită a trecutului unic care le-a unit și le-a schimbat destinele.

Comuniune vorbește cu umor și delicatețe despre legăturile intime de iubire și loialitate care ne țin împreună, chiar și atunci când ceea ce ne leagă nu sunt legături de sânge.

Ne place Ann Patchett.
Am citit aproape tot ce s-a publicat la noi dintre cărțile ei.

Patchett este o scriitoare de succes, posesoare Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award). A cucerit publicul cu Belcanto și Fascinație, despre care am scris aici – o carte superbă despre maternitate, despre exoticul Amazon și locuitorii săi excentrici. Mie însă mi-a plăcut cel mai mult Casa Olandeză, finalistă Pulitzer Prize în 2020, o poveste duioasă despre cum omori dragostea crezând că dăruiești celui iubit ce e mai bun – când în fapt iți dăruiești ție ce crezi tu că e mai bun.

Fotografie principală articol via Humanitas Fiction.