RECENZIE Orbi, Petronela Rotar. Toate aceste lucruri care nu sunt Iubirea

Am citit Orbi, de Petronela Rotar, la foc automat, în puțin peste câteva ore. O terminam și mai repede, dacă nu mă țineau alte hangarale. Cu asta vreau să spun două lucruri, că se citește cu ușurință și că este o carte bună. Și o carte importantă pentru popularizarea psihoterapiei prin literatură, cum nu cred (nu am cunoștințe) să mai fi publicat alt scriitor român.

Ca ființă avidă de lectură, am o perspectivă cuprinzătoare asupra literaturii (române) contemporane, dată de volumul și diversitatea cărților citite. Această perspectivă s-a consolidat după ce, recent, laureata Nobel Olga Tokarczuk a spus că există categoria cititori idioți. Această segmentare, citiți polarizare dacă preferați, mi-a reconfirmat că există două feluri de scriitori. (Cvasi) erudiți, cum e Tokarczuk, care disprețuiesc marele public și nu doresc să-și murdărească volumele cu mâinile lor (nespălate, muncite în brutării și magazine, nesofisticate?). Și autori care scriu fără să excludă vreun om sau public, ba depunând un efort constant și conștient să păstreze accesibilitatea textului și să popularizeze pentru un public larg informații care, de obicei, sunt cunoscute doar pentru o anume categorie profesională sau socială. Cele două categorii de autori nu sunt singurele și mai ales nu sunt antagonice. Sunt însă autori mai generoși, ceilalți nu prea. Pentru că cei care scriu pentru toată lumea (niciodată nu scrie nimeni pentru toată lumea, dar să zicem) sunt mai conștienți că, după publicare, cartea nu mai este a lor, în ciuda faptului că le poartă numele, ci devine o întâlnire singulară, subiectivă, irepetabilă cu cititorul ei.

Petronela Rotar face parte din a doua categorie – cei care scriu pentru oricine vrea să îi citească, respectiv și pentru idioți. Sunt sarcastică, firește. Ceea ce vreau să spun de fapt este asta

BRAVO Petronelei pentru această carte scrisă simplu, dar cuprinzător și limpede, care deslușește pentru oricine n-a călcat vreodată la psiholog cum poate arăta abuzul în relația de cuplu și de ce e bine să ieși din relația abuzivă direct pe canapeaua proverbială a unui psihoterapeut. Poate cel mai important lucru despre Orbi este că scoate din dulapul relației om care se caută – terapeut răspunsuri pentru cel puțin două întrebări critice

• de ce refuzăm să mergem la terapie (doar nu sunt nebun/-ă?! aoleu, dar e ceva în neregulă cu mine? nu-mi permit / nu vreau să nu fiu bine!) și
• cum și de ce ne autosabotăm (pentru că e mai ușor (pe naiba!) să mergem din rău în mai rău, decât să admitem că suntem responsabili de propriul bine.)

Ce e bine să știți despre autoare, dacă nu ați citit-o până acum și nu o urmăriți pe social media, este că recent a devenit și terapeut, deci cunoaște ambele perspective ale relației – și pe cea de om care se caută și pe cea de om care îi ajută pe alții să se găsească printre meandrele a ceea ce ne place să credem că se cheamă viață. Zic ne place să credem pentru că știu că adeseori trăim într-o vrie confortabilă care astupă orice posibilitate de a te uita adânc în sine. 

Au fost o dată doi tineri frumoși care se iubeau ca nimeni alții vreodată. Da, de unde! (Spoiler alert)

Cartea Petronelei te poartă alternativ între trecutul și prezentul Alexei, o tipă independentă, dar nefericită, între timpul în care e vrăjită de relația cu nemaipomenitul și semi-disponibilul Călin și cele de după dezvrăjire, timpul în care Alexa caută ajutor pentru a se vindeca emoțional. Timpul despre care Alexa obișnuia să creadă că este timpul iubirii și adevăratul Timp al Iubirii, cel care începe cu iubirea de sine. 

Între aceste planuri – trecut și prezent, între dorința și putința de a iubi (de a se iubi), între nevoia de a fi acceptată și iubită și nevoia de a te accepta și iubi, Alexa începe să își schimbe perspectiva asupra relației cu Călin. Felul lui insistent de a o căuta (controla) neîncetat devine din ceva cu care se poate trăi ceva care arată pericolul unei relații în care ești liberă doar să-i aparții lui (!?). Calitatea lui de artist neînțeles (și șomer!) devine din ceva temporar și sexy ceva permanent și real, respectiv incapacitatea lui de a furniza, cum zic americanii, bunăstarea pentru propria persoană – ce să mai zicem despre familie. Crizele de gelozie devin din dovezi de dragoste ceea ce sunt de fapt – manifestările unui egolatru care consideră că ceilalți ar trebui să fie mereu la dispoziția lui. Apelurile lui insistente (și agresive) devin din mijloc de comunicare unul de control. Paternitatea lui fluctuantă și boemă devine din ceva exterior și vag relevant, care ține de fosta (lui familie), ceva care i-a scăpat printre degete, ceva important pentru actuala relație. Oare un bărbat care nu-și iubește copilul poate iubi o femeie?

Orbi este un ghid – cred că asta l-a și vrut Petronela – despre toate acele lucruri care nu sunt Iubirea.  Ăsta ar fi un subtitlu relevant – Toate acele lucruri care nu sunt Iubirea. Din păcate și din fericire (altfel cum aș fi învățat?) am fost iubită de vreo câțiva Călini. Sunt de nerefuzat, pentru că îți acordă – pentru o vreme – toată atenția pe care o poți cere și ceva în plus. Cum să nu crezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior? Însă imediat ce consideră că sunt stăpâni pe relație (și pe tine) lucrurile se schimbă din rău în mai rău și ajungi să fii tu cea care trebuie să ofere toată atenția, neîncetat și neobosit, și ceva în plus, altfel e vai și amar! Prinsă într-o astfel de capcană a manipulării, este imposibil să faci exercițiul detașării și să te vezi așa cum ești – captivă. 

De aceea este importantă cartea Petronelei – pentru că scoate din spațiul privat, al intimității, cel despre care mărturisim rareori chiar și celor apropiați, această poveste de dragoste care este în fapt o poveste de abuz. Scoate din colțul ascuns și întunecat al relației abuzive gros-planuri ale acestui chip cioplit al iubirii, imagini detaliate despre cum își construiește plasa un păianjen uman. Astfel, prin mijlocirea literaturii, a poveștii fictive, oricărei fete sau femei îi va fi ușor să recunoască semnele unui abuz și comportamentul tipic al unui abuzator. (Dacă tot ce ai citit sau vei citi în Orbi ți-e complet străin, oh, ce norocoasă ești! De invidiat!)

Am ajuns, în final, la ceea ce cred eu că este cel mai important și mai de impact în Orbi – profilul abuzatorului. Cel mai popular personaj de genul lui Călin este bătăușul – el e arhetipul, cel pe care îl știm cu toții și pe care îl și recunoaștem mai repede – poate chiar avem timp să ne eschivăm sau să fugim înainte să ridice mâna. Cea mai bună alegere a acestei cărți este abuzatorul silențios, aparent inofensiv (violonistul, oh), pentru că suspectez că este mai des întâlnit în viața reală decât titularul categoriei. Petronela a ales foarte inspirat să-l desconspire pe mojicul subtil – cel care lucrează sub acoperirea unei blândeți fățarnice, cel care nu lovește niciodată cu pumnul, dar care produce daune mai extinse în mintea victimei sale, respectiv iluzia că depinde întru totul și exclusiv de el și de dragostea lui, convingerea că în lipsa lui ar fi lipsită de respect, valoare și apărare.

Într-o notă critică, ce mi-a lipsit mie, cititor năzuros, din Orbi a fost mai multă atenție pe viața Alexei, trecut și prezent – cine este ea în afara relației cu el. Știu că nu e decât muncă, dar și asta spune ceva, nu? Aș fi vrut s-o văd la muncă. Cine sunt părinții ei (mai la primă mână – o scenă cu ei), cine a fost ea înainte de Călin? Mai suporta câteva zeci de pagini de context povestea. Iar ca prinos, către final apare un ton cam didactic al psihoterapeutului, declamări prelungi ale unor adevăruri de ținut minte. Cred că ar fi mai de impact sub forma unui dialog între Alexa și Bogdana (terapeuta). Dar asta e pur o chestiune de gust literar. Duc dorul dialogului. Oare de ce nu mai vorbesc personajele unele cu altele așa ca altădată?

Îmi pare rău și nu-mi pare că am dat ceva spoilere în recenzie. Cartea nu e genul de thriller de care nu vă puteți bucura altfel, ba aș zice că e posibil să vă facă să plângeți – mai ales dacă ați trăit sau suportați o relație abuzivă. Dar asta e ceva bun, căci nimeni nu plânge de bună voie, ci de nevoie. Și e bine să dăm afară ceea ce ne tulbură lăuntric. Plus că, dacă plângi, te piși mai puțin. Am auzit eu undeva.

P.S. Serios – Abuzul nu e de glumă. Cereți ajutor și mergeți la terapie! Lăsați poveștile despre auto-vindecare. Când vă doare stomacul sau piciorul, nu vă uitați la filme cu pisici drăguțe ca să vă treacă, nu? De ce ați face asta în legătură cu propriul creier (cu inima din el; cealaltă inimă se ocupă cu transportul sângelui, nu cred că stochează iubire)? Dați-i șanse reale de vindecare, dați-i atenție bună, căutați să fiți bine. E mult mai sănătos și mai puțin rușinos decât să plângeți în singurătate, când nu vă vede nimeni.