FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ Iubirea vieții mele, Rosie Walsh

Bestsellerul New York Times Iubirea vieții mele de Rosie Walsh, autoarea romanului deja celebru Bărbatul care n-a mai sunat, a apărut zilele acestea în colecția Damen Tango a editurii Nemira și este disponibil în librăriile fizice și online.

Romanul spune povestea Emmei, un biolog marin recunoscut care își iubește soțul, pe Leo și pe fiica lor Ruby și ar face orice pentru ei. Dar aproape tot ce le-a spus despre ea însăși e o minciună. Iar ei n-ar fi aflat niciodată, dacă soțul său ar fi avut o meserie oarecare. Leo este însă scriitor de necrologuri. Atunci când Emma se îmbolnăvește, Leo încearcă să se împace cu boala ei așa cum știe mai bine: făcând cercetări despre viața soției. Pe măsură ce începe să descopere secretele ei, devine evident că femeia pe care o iubește nu există. Nici măcar numele ei nu este adevărat.

„Combinând ritmul alert al unui thriller psihologic cu duioșia și amărăciunea unei povești de dragoste care se destramă, acest nou roman de Rosie Walsh e imposibil de uitat.“

People

 

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

farmec.ro - Livrăm frumusețe!

Fragment din Iubirea vieții mele, Rosie Walsh

Emma are un dosar de plastic cu chestii importante, care se numește DOSAR CU CHESTII IMPORTANTE. Nu m-am uitat niciodată înăuntru, dar îmi închipui că e exact la fel cum e cutia mea de documente: certificat de naștere, diplomă, scrisori, genul ăsta de lucruri. Dosarul e așezat în vârful sertarului ei de documente, pe care îl ține încuiat, dar încerc oricum puțin ușa. Asta ar fi o metodă mult mai simplă, cu aceeași finalitate.
Ușa se ridică încet în sus. Face cel mai insesizabil zgomot, dar este suficient să trezească din somn câinele. Și el, și eu ne uităm înăuntru.
Nu-mi amintesc când am văzut ultima oară conținutul acestui sertar. Emma nu îl lasă niciodată descuiat; îi e teamă ca un hoț să nu fugă cu documentarea ei care nu a fost introdusă în calculator. Dacă plecăm în străinătate, coboară aici personal să-și ia pașaportul: „Tu pur și simplu ai uita să-l încui“, spune mereu, ceea ce e absolut adevărat.
Mă întreb dacă nu alunecă spre una dintre Perioadele ei. Nu-i stă în fire să îl lase deschis.
După o pauză, mă îndrept spre dosar, care se deschide.
John Keats pare îngrijorat, așa că pun un album cu sunetele junglei, din preferatele noastre de pe Spotify. Ghosts of My Life se numește, cântat de cineva numit Rufige Kru.
Dosarul este mai mult gol.
Sunt câteva chestii recente: diploma ei de doctor, o scrisoare de mulțumire de la o fundație căreia i-a donat bani timp de zece ani, ultima dovadă anexată carnetului de conducere, pe care a avut-o Emma, înainte ca aceasta să iasă din uz. O fotografie cu Emma și tatăl ei în fața unei nave imense, o veche legitimație de muncă a Emmei. Dar nimic altceva.

top-shop.ro

Câinele se uită în continuare la mine.
Acest sertar este rareori deschis, dar am văzut dosarul ăsta suficient de des. Întotdeauna era burdușit, exact ca al meu – viața este aiuritor de plină de documente de importanță vitală care nu sunt folosite, de fapt, niciodată. Dosarele pe care le folosim pentru a le depozita cresc și se îngrașă până când sunt gata să plesnească: nu își reduc niciodată dimensiunea.
Scot legitimația de muncă, încă prinsă de un șnur uzat.
EMMA BIGELOW, scrie acolo. STUDII DE BIOLOGIE ȘI VIAȚĂ MARINĂ. Zâmbesc la vederea fotografiei ei. Chiar și cu expresia neutră impusă, soția mea arată deopotrivă subversivă, frumoasă și amuzată.
Mă dau în spate ca să mă uit mai bine la dulap. Probabil a mutat documentele pe un alt raft.
Doar că nu a făcut-o. Toate celelalte documente sunt etichetate și la locul lor. Aș putea deschide toate bibliorafturile din fața mea, dar ce rost ar avea? Nu e ca și cum și-ar fi perforat certificatul de naștere.
Mă duc sus să mă uit la stivele de chestii din dormitorul nostru, dar nu e niciun vraf de documente pe acolo.
N-au fost lăsate în dezordinea de pe palier.
Nu sunt în cutia goală, cocoțată la jumătatea scărilor, pe care a început de curând să o folosească pentru depozitarea documentelor.
Știu că documentele erau acolo cu câteva săptămâni în urmă, când am mers la Paris să sărbătorim încheierea chimioterapiei Emmei. Eram chiar lângă ea în birou când și-a scos pașaportul. Și mi-amintesc că m-am amuzat de starea în care era dosarul ei, pentru că era chiar mai burdușit decât al meu.
Dacă ar fi scos acele documente, le-aș fi observat: nu e o casă mare. Ar fi trebuit să le dau la o parte ca să pot să așez o cană de ceai sau să o împiedic pe Ruby să le mânjească de acuarele, sclipici sau muci: faptul că lipsesc pare puțin ciudat.
Încă nu-mi dau seama de asta, dar ăsta este momentul în care încep să o spionez pe Emma.
Cobor în sufrageria inundată de o mare de hârtii. Sunt toate ale bunicii Emmei; a murit acum mulți ani, dar Emma încă nu i-a sortat lucrurile. E doar vreo jumătate de metru pătrat de spațiu disponibil pe podea; tot restul este stivuit până la genunchi.
Mă strecor de pe o zonă liberă de pe podea pe alta, uitându-mă în jurul meu. Nu e niciun teanc de documente referitoare la Emma. Sunt mai ales partituri muzicale, lecții de vioară și adeverințe bancare îngălbenite, care ar fi trebuit aruncate cu decenii în urmă. Cele mai multe hârțoage sunt îndesate în sacoșe de cumpărături din anii 1980 – albe, de la Sainsbury, cu scris portocaliu; de la Tesco, unele cu dungi albastre îngroșate. Totul este acoperit de un strat consistent de praf.
…Cu excepția vechii sacoșe de la Marks & Spencer din colț, pe care o văd când fac un salt către cea mai îndepărtată zonă liberă de pe parchet. Și asta e din anii 1980, când plasele lor erau de un verde aprins și cu St Michael scris cu litere aurii cursive. Și, deși pe cea mai mare parte a suprafeței sacoșa e la fel de prăfuită ca restul, sunt câteva puncte strălucitoare, acolo unde praful a fost deranjat de degetele cuiva. În ultimele câteva zile, după cum arată lucrurile.
Mă opresc. Această misiune începe să își depășească scopul de a descoperi informații.
Dar sacoșa aceasta…
Este în cel mai îndepărtat colț al camerei, băgată pe jumătate sub vechiul birou al bunicii Emmei. Este ferită de vederea oricui ar sta în ușă de un grilaj din alamă pentru șemineu; de-abia acum o pot observa, pentru că am înaintat atât de mult.
Să pui ceva în sacoșa asta, în colțul ăsta, înseamnă că vrei în mod intenționat să-l ascunzi. De ce ar vrea Emma să ascundă ceva?
Mă aplec și o ridic.

perfect-tour.eu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: