RECENZIE Jurnalul lui 66, de Alexandra Furnea. Nu-ți feri privirea!

Nonficțiune, jurnal, Colectiv

Jurnalul lui 66, de Alexandra Furnea, este mărturia impresionantă a supraviețuitoarei Colectiv care s-a încăpățânat să trăiască, să nu devină victima cu numărul 66 a tragediei care a lăsat o cicatrice greu de vindecat în istoria recentă a României. Jurnalul Alexandrei este o mărturie necenzurată, autentică și emoționantă, cum n-am mai citit recent.

Dacă ai suferit vreodată în spitalele nevindecării din țara noastră, dacă ai pierdut pe cineva drag în sistemul medical unde “avem tot ce ne trebuie”, cartea asta e pentru tine. Dacă ai urlat în stradă după Colectiv, dacă ai fost umilit(ă) vreodată de corupția care ucide, cartea asta e pentru tine. Dacă pur și simplu trăiești în România, cu zilele tale bune și rele, nu-ți feri privirea: cartea asta e pentru tine.

Am cumpărat aseară Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, deși inițial n-am vrut să citesc (nu chiar acum) povestea Alexandrei. După incendiul din Colectiv, după crimele îngrozitoare de la Caracal, după frica teribilă numită Covid, după războiul de la hotarele țării, parcă nu mai putem suporta traumele și fugim de ele cum putem. Dar uite că am citit jurnalul Alexandrei Furnea, într-o noapte zbuciumată și o dimineață rece, dar luminată de speranță. Am împrumutat curaj din curajul Alexandrei.

“Unii vor vedea în mărturiile mele strigăte de ajutor, alții o critică la adresa corupției din România. Jurnalul meu va însemna lucruri diferite, pentru oameni diferiți. Pentru mine, este un mod de a da un sens suferinței. (…) Pentru mine, aceasta nu este doar o carte. Este parte din mine. Este un fragment din ființa mea cea mai intimă. Este inima mea, dacă ea ar fi confecționată din hârtie și ilustrată cu cerneală. Este sufletul meu, pe post de document.”

Enciclopedia suferinței și a supraviețuirii

S-a vorbit și s-a scris mult despre Colectiv. Avem filmul evenimentului și portrete mai mult sau mai puțin complete ale victimelor și ale călăilor. Avem – într-un târziu – și niște dreptate pământească, porționată și tardivă. Nu aveam până acum o carte ca aceasta, o relatare a “nopții în care am ars” și a tuturor zilelor de luptă agonizantă, disperare, voință și curaj de după.

Jurnalul lui 66 se citește – vrei, nu vrei – pe nerăsuflate. Unele capitole sunt lungi, te apasă, nu poți să respiri întorcând paginile, dar nici nu te poți opri, nu poți să faci pauză. Alexandra te duce în intimitatea gândurilor ei, în garsoniera și visurile unei fete normale din București, în redacția unei reviste de muzică rock, în micile bucurii ale tinerilor care așteaptă în sfârșit “o țară ca afară”. Dar pașii Alexandrei se opresc în gura containerului din clubul ucigaș, se împleticesc pe caldarâmul rece, murdar de scrum și ud de sânge. Se pierd pe holurile terne ale spitalului de arși, printre demonii mulți și îngerii puțini cu halate albe, pe saltelele insalubre și în cada de cauciuc verde pentru “băiță”, instrumentul modern de tortură de care n-ai mai auzit până acum.

“Într-o zi am să înnebunesc și fie am să mor, fie am să mă ridic din cadă și am să alerg cât de departe pot de acest loc, așa goală de carne cum sunt. Am să mă prăbușesc pe asfaltul murdar din fața Spitalului de Arși, dezbrăcată de tot ce am fost și, mai ales, de umanitate. Am să fac baltă sub mine, una mizerabilă, iar ei o să-și vadă chipul nemilos reflectat în apele ei însângerate.”

Alexandra te poartă prin enciclopedia suferinței ei și a colegilor de spital, prin poveștile incredibile despre incompetența, aroganța și corupția sistemului, dar și ale “oamenilor-excepții”, cei câțiva îngeri care mai ostoiesc durerea, mângâie sufletele și protejează demnitatea celor care nu știu dacă vor fi supraviețuitori mâine, sau numărul teribil 66, ultima moarte pe lista deja interminabilă de morți.

Cred că am pus douăzeci de semne în carte, pasaje care vorbesc despre răutatea ucigașă și corupția din spitale, despre diletantism, despre culpabilizarea victimei, despre aroganță și vorbitul de sus al medicilor deranjați că vrei explicații, că pui întrebări, că suferi. Lucruri pe care le-am întâlnit de fiecare dată când am trecut pragul unei unități medicale din România. Lucruri teribile pe care Alexandra ni le povestește de la sursă, direct de pe patul defect de spital, sprijinit în ambalaje puse unul peste altul. Luni de zile de spitalizare “în lagăr”, în contrast total cu alte luni de zile petrecute în clinica din străinătate unde înțelegi ce înseamnă medici adevărați, empatie și respect pentru pacient, grijă veritabilă pentru viață.

Aleg să nu redau aici tot întunericul acesta, autoarea vorbește despre el în pagini pe care nu le vom uita ușor. Aleg să citez altceva, pentru că Jurnalul lui 66 nu e doar o enciclopedie a suferinței ci și un miracol al supraviețuirii. O fată plăpândă cu trupul ars, dar cu spiritul uriaș, voință și curaj cât să ne dea tuturor, după ce a suferit luni și ani de zile la rând.

“Decid că voi trăi. În noaptea înghețată de iarnă, când lumea pare că se sfârșește sub asaltul cerurilor, hotărăsc că vreau să înving această durere. Că vreau să părăsesc containerul clubului Colectiv, Spitalul de Arși, toate iadurile urzite de ororile trăite, atât sufletește, cât și cu trupul acesta distrus, dar dornic să mă țină în viață. Și zâmbesc.”

Mărturia care vindecă

Alexandra Furnea nu face în Jurnalul lui 66 (doar) un rechizitoriu. Cartea nu e o înșiruire de lamentații și de acuze, deși autoarea trage clar linia și arată fără teamă spre vinovați. Mărturia sa este însă o autentică metodă de vindecare, nu doar pentru ea însăși ori pentru victimele din Colectiv. Ci și pentru noi toți, trăitorii în această țară unde

“…toți avem tulburare de stres postraumatic. Nu trebuie să arzi în Colectiv ca să îți fie frică să ieși pe stradă sau să ajungi într-un spital. Întreaga noastră societate este traumatizată de disfuncționalitățile la care este supusă de guvernările incompetente care s-au tot perindat la putere. De peste treizeci de ani trăim într-un mediu bolnav care ne abuzează și suferim, în masă, de PTSD complex. Normalitatea este un lux pentru români, așa că ne-am obișnuit cu inacceptabilul ca să nu înnebunim de-a binelea.”

Mărturia vindecă pentru că adevărul vindecă. Iar povestea așternută pe hârtie aduce alinare, împărtășită cu ceilalți, pentru că orb să fii, surd să fii, trăiești aici și n-ai cum să nu înțelegi.

“Într-o zi, va fi bine. Într-o zi, am să zâmbesc întreg, fără fragmente de foc în inimă, fără cenușă în suflet. Într-o zi îi voi da groazei un sens, voi face hărți spre o lume mai bună din cicatricile care îmi împânzesc trupul cu desenele lor piezișe, făurite de flăcări.”

Ultimul capitol din Jurnalul lui 66 este o adevărată revelație. Memoir­-ul istoriei recente a unui om și a unei țări se convertește în literatură pură, scrisă cu pasiune și talent. După ce mi-am ținut respirația de multe ori pe două sute de pagini alerte, am icnit, am înjurat, m-am înfiorat…am citit ultimele pagini cu uimirea de a descoperi cum folosește Alexandra Furnea povestea acestei tragedii pentru a ne oferi tuturor o alternativă, o cale nebătută, o șansă inexistentă în afara paginilor cărții ei. Uneori imaginația e suficientă. Mărturia vindecă și literatura ne poate salva.

Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, de Alexandra Furnea, a apărut zilele acestea la Editura Humanitas, în colecția Memorii/Jurnale.

PS: Imperativul din titlul acestei recenzii, “Nu-ți feri privirea!” vine din filmul lui Florian Henckel vor Donnersmarck, Werk ohne Autor / Never Look Away. Există acolo un îndemn memorabil. Nu privi stânjenit în altă parte. Nu-ți feri privirea! Tot ce e adevărat, e frumos.