FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ Când nu mai înțelegem lumea, Benjamin Labatut

Albastru de Prusia

Cu câteva luni înainte de procesul de la Nürnberg, în timpul unui control medical, doctorii au observat că unghiile de la mâinile și picioarele lui Hermann Göring sunt de un roșu violent. S-au gândit — în mod greșit — că acea culoare e cauzată de dependența de dihidrocodeină, un analgezic din care lua peste o sută de pastile pe zi. Conform lui William Burroughs, efectul era similar cu cel al heroinei și de cel puțin două ori mai puternic decât al codeinei, dar era suplinit și de un soi de descărcare electrică asemănătoare efectului cocainei, motiv pentru care medicii nordamericani s-au văzut obligați să trateze dependența lui Göring, înainte de a fi dus la proces. Nu a fost ușor. Când a fost prins de forțele aliate, liderul nazist căra o valiză care conținea nu doar oja pe care-o folosea ca să-și vopsească unghiile, atunci când se deghiza în Nero, ci și peste douăzeci de mii de doze din drogul său favorit, aproape toată cantitatea care se mai găsea din producția germană a acelui medicament la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Dependența lui Göring nu avea nimic excepțional: practic, toate trupele Wehrmachtului primeau pastile de metamfetamine odată cu rația de mâncare. Erau comercializate sub numele de Pervitin și soldații le luau pentru a rămâne treji săptămâni în șir, total sedați, alternând între furie maniacală și letargie de coșmar, iar efortul acela i-a făcut pe mulți să aibă parte de accese nestăpânite de euforie: „Domnește o liniște absolută. Totul devine neînsemnat și ireal. Mă simt absolut imponderabil, ca și cum aș zbura pe deasupra avionului meu“, a scris, ani mai târziu, un pilot Luftwaffe, de parcă și-ar fi amintit extazul tăcut al unei stări de beatitudine, nu zilele cumplite ale războiului.

libris.ro

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

Aflat pe front, scriitorul german Heinrich Böll a trimis familiei lui mai multe scrisori prin care solicita noi doze din acel medicament: „E foarte greu aici — le-a scris părinților săi în 9 noiembrie 1939 — și vă rog să înțelegeți că vă pot scrie doar la două, trei zile. Astăzi, motivul principal pentru care vă scriu este acela de a vă cere mai mult Pervitin… Vă iubesc, Hein“. Pe 20 mai 1940, le-a scris o altă scrisoare, lungă și înflăcărată, încheiată cu aceeași rugăminte: „puteți să-mi faceți rost de încă puțin Pervitin ca să am rezerve pentru orice eventualitate?“. După două luni, părinții săi au primit un singur rând, cu scris tremurat: „Dacă se poate, vă rog mai trimiteți-mi Pervitin“.

Astăzi este cunoscut faptul că metamfetaminele au fost combustibilul cu care Germania a susținut năvala imparabilă a Blitzkriegului și că mulți soldați au experimentat episoade acute de psihoză în timp ce simțeau cum pastilele amare li se topeau în gură. În schimb, șefii Reichului savurau ceva foarte diferit, atunci când războiul lor fulger a fost înăbușit de furtunile de foc ale bombardamentelor aliate, iar iarna rusească a congelat șenilele tancurilor nemțești și Führerul a ordonat distrugerea oricărui lucru de valoare de pe teritoriul național, pentru ca trupele invadatoare să nu găsească altceva decât pământ pârjolit; confruntați cu înfrângerea totală, copleșiți de imaginea ororii pe care o stârniseră în lume, au ales o soluție rapidă, zdrobind între dinți capsulele de cianură, și au murit adânciți în minunatul ei gust de migdale. În ultimele luni de război, un val de sinucideri a lovit Germania. Numai în aprilie 1945, trei mii opt sute de oameni s-au sinucis în Berlin. Locuitorii satului Demmin, aflat la nord de capitală, la vreo trei ore distanță de aceasta, au fost cuprinși de o panică colectivă când trupele germane în retragere au dinamitat podurile care legau satul de restul țării și s-au trezit blocați de cele trei râuri care înconjurau mica peninsulă, lipsiți de apărare în fața cruzimii Armatei Roșii. În numai trei zile, sute de bărbați, femei și copii și-au luat viața.

Familii întregi au intrat în apele râului Tollense, legate cu o frânghie petrecută în jurul taliei, de parcă ar fi jucat o variantă îngrozitoare la Trage sfoara, iar copiilor mai mici li se încărcase ghiozdanul cu pietre. Haosul luase o asemenea amploare încât trupele rusești — care până atunci se îndeletniciseră cu furatul de prin casele din sat, cu incendierea clădirilor și cu violarea femeilor — au primit ordinul de a opri avalanșa de sinucideri; de trei ori s-au văzut nevoiți să o salveze pe o femeie care a încercat să se spânzure de una dintre crengile uriașului stejar din grădină, între ale cărui rădăcini tocmai își îngropase cei trei copii, după ce le dăduse să mănânce biscuiți — ca o ultimă bucurie — cu otravă pentru șobolani; femeia a supraviețuit, dar soldații n-au mai putut face nimic în cazul fetei care și-a tăiat venele cu același cuțit cu care puțin mai înainte tăiase venele părinților ei. Aceeași dorință de a muri a pus stăpânire și pe ofițerii de rang superior ai nazismului: cincizeci și trei de generali de armată, paisprezece din Forțele Aeriene și unsprezece din Marină s-au sinucis, pe lângă ministrul Educației, Bernhard Rust, ministrul Justiției, Otto Thierack, feldmareșalul Walter Model, „vulpea deșertului“, Erwin Rommel și, bineînțeles, însuși Führerul. Alții, precum Herman Göring, au șovăit și au fost capturați în viață, dar asta nu a însemnat altceva decât amânarea inevitabilului.

bestvalue.eu

După ce medicii l-au declarat apt pentru proces, Göring a fost judecat de Tribunalul de la Nürnberg și condamnat la moarte prin spânzurare. A cerut să fie împușcat: nu voia să moară ca un criminal de rând. Când a aflat că ultima dorință nu îi va fi îndeplinită, s-a sinucis spărgând între dinți o fiolă de cianură pe care o ascunsese într-o sticluță cu pomadă de păr și a lăsat un bilețel unde scria că alesese să moară de propria mână „ca marele Hannibal“.

Aliații au încercat să șteargă orice urmă a trecerii sale pe pământ. I-au scos cioburile fiolei din gură și de pe buze și i-au trimis hainele și toate bunurile personale, împreună cu cadavrul gol, la crematoriul municipal al cimitirului Ostfriedhof, din München, unde a fost aprins unul dintre cuptoare pentru a-l arde pe Göring, amestecându-i cenușa cu cenușa a mii de deținuți politici și de opozanți ai regimului nazist, ghilotinați în închisoarea Stadelheim, copii cu dizabilități și bolnavi cu tulburări psihice uciși în cadrul programului de eutanasiere Aktion T4 și nenumărate victime din lagărele de concentrare. Puținul rămas din cadavrul său a fost împrăștiat noaptea în apele râulețului Wenzbach, ales la întâmplare pe hartă, pentru a evita ca mormântul să se transforme în loc de pelerinaj pentru generațiile viitoare. Dar toate acele eforturi au fost în zadar: până și în ziua de azi, colecționari din toată lumea continuă să facă schimb de obiecte și bunuri ale ultimului mare lider nazist, comandantul Luftwaffe și succesorul firesc al lui Hitler.

În iunie 2016, un argentinian a cheltuit peste trei mii de euro pe o pereche de chiloți de-ai lui Göring. Câteva luni mai târziu, același bărbat a plătit douăzeci și șase de mii de euro pe cilindrul de cupru și zinc în care Göring ținuse ascunsă fiola pe care a spart-o între dinți în 15 octombrie 1946.

Despre „Când nu mai înțelegem lumea”, de Benjamin Labatut

Când nu mai înțelegem lumea este o meditație asupra legăturilor complicate dintre descoperirile din lumea fizicii și a matematicii și tendința umanității de a se autodistruge. Un melanj de investigație biografică și imaginație ce amintește în mod șocant de stilul lui W.G. Sebald, cartea lui Labatut plonjează în viața unor personalități reale, precum Fritz Haber, Alexander Grothendieck, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger, ale căror descoperiri geniale fie au influențat definitiv viața în bine, fie au dat naștere, fără intenție, unor suferințe inimaginabile. Tema lui Labatut este nevoia umană imperioasă de a împinge limitele cunoașterii spre infinit, dar și pericolul ce pândește acolo.

edenboutique.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: