Nu citiți această carte – Iată-mă, a lui Jonathan Safran Foer. Vorbesc serios. Nu fac psihologie inversă. N-o citiți. E prea în miezul lucrurilor. În miezul dezechilibrului lor. Sau citiți-o. Dacă sunteți masochiști. Dacă v-ați gândit la autoflagelare, dar v-a fost mai mult milă de pielea personală decât dor de durere. Atunci poate veți dori s-o citiți. Chiar dacă vi s-a spus să nu.
“Poveste despre căsnicie”. Nefericită.
Citiți-o, dacă sunteți căsătoriți de nu mai știți câți ani și de ce. E importantă. Poate contribui semnificativ la declanșarea unei depresii până acum evitate. Sau puteți să vă bateți cu ea (cu cartea). E fix același lucru. Are aproape două kile și, folosită corespunzător, vă poate cauza o frumusețe de hartă vineție a plăcerii durerii.
Fiindcă asta face Jonathan Safran Foer cu personajele sale (deci și cu bieții cititori), le aplică o corecție, două, nouăzeci. Le măcelărește psihic. Fiindcă așa i-au poruncit zeii literaturii americane: kill your darlings / omoară-i pe cei dragi. Ah, dar el nu le omoară. Deși poate ar fi mai bine pentru ele (și pentru noi) să facă puțină vărsare de sânge imaginar. Decât să le tortureze în halul ăsta.
Iată-mă este povestea unei familii de evrei din SUA, a cărei viață (și destrămare) este analizată timp de patru săptămâni. Jonathan Safran Foer demolează, nivel după nivel, intimitatea soților și a familiei, până ce va descoperi resorturile profunde care-i influențează deciziile și care sunt mai șubrede decât ar fi crezut.
Julia este arhitectă, dar „n-a construit niciodată nimic“, iar soțul ei Jacob, scenarist de succes al unui post TV, nemulțumit de viață. Au trei copiii – Sam, Max și Benjy – și o viață îndestulată – parent familia perfectă (nu lipsesc nici câinii, din tabloul suprarealist). Înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia găsește în telefonul lui Jacob mesaje cu conținut sexual (pe care nu i le-a trimis ea, ha ha). Situația scapă de sub control și iese la iveală un veritabil vortex al suferinței, care va acapara romanul și-l va transforma într-o poveste greu de asimilat sau apropiat. Tema familiei fărâmițate o are și Jonathan Franzen în Corecții – dar romanul său e mult mai complex, mai erudit, personajele mai bine definite etc (da, da, recomand insistent Franzen în loc de Foer!).
Scriitorul face o alegere narativă care m-a nedumerit, respectiv de a analiza “la sânge”, cu scrupulozitate fiecare gest, fiecare gând legat de relațiile dintre cei doi, într-un mod care poate fi caracterizat doar masochist. Până la un punct, o astfel de alegere e rezonabilă pentru că reflectă tendința omenească de a hiperboliza și a hipernanaliza pierderea și suferința.
Singura explicație rezonabilă este că Safran Foer a pus în carte un pic prea multe “fapte reale”. Personajele sale și detalii ale căsniciei lor seamănă destul cu elemente ale propriei vieți – scriitorul a trecut și el printr-o despărțire, de Nicole Krauss cu care are doi copii.
Dar dacă vă place dur…
Sigur. Citiți această carte. Dacă găsiți că imaginea unui animal care își linge obsesiv o rană vindecată cu doi ani în urmă e amuzantă. Citiți-o, dacă vreți cu orice preț să știți tot adevărul despre cum se distruge o căsnicie. Adevărul i-a trecut prin minte lui Safran Foer în timp ce scria acest roman, după umila mea părere, mult prea lucrat și mult mai slab decât Totul e iluminat.
Eu prefer autorii care, măcar din când în când, mă mint frumos.
Răsfoiala 