Ficțiune, social, dragoste
Cel mai recent roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare, aduce o oază de speranță în literatura dură, pesimistă și plină de deznădejde a celui mai faimos – și controversat – romancier francez în viață. După ce am citit Supunere, mi-am spus că voi lua o pauză de la romanele lui MH, e prea cinic, radical, fatalist în scrierile lui. Nu am rezistat însă tentației, am citit Anihilare, ceea ce vă recomand și vouă.
Mi-am dorit să evit literatura apocaliptică ce adaugă anxietății și fricii globale în care pare că ne scăldăm cu concursul politicienilor populiști și a trusturilor media din toată lumea. Mi-am spus că, dacă oamenii, iubirea, familia, viitorul însuși al umanității – dacă toate acestea se reduc sarcasmul toxic din viziunea lui Houellebecq, atunci vom ajunge cu toții la balamuc. De aceea am deschis Anihilare cu reținere și cu rezerve, la aproape un an după publicare. Dar lectura a meritat.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Singurătatea lui Michel Houellebecq
Să nu creadă cineva că Houellebecq s-a apucat să scrie ceva (complet) diferit față de criticile sale acide la lumea contemporană, cu care ne-a obișnuit. Anihilare este – pe unul dintre planuri – un expozeu de teorii care merg de la analiza lucidă a problemelor societății în care trăim, până la derapaje delirante care te fac să gândești că autorul va avea nevoie de protecția poliției împotriva grupurilor sociale și etnice pe care le “anihilează” literar fără nicio jenă.
Declinul capitalismului și al societății occidentale, distrugerea conceptului de familie și iubire matrimonială, atomizarea indivizilor din marile metropole, ascensiunea violentă a grupurilor marginale, tratamentul aplicat bătrânilor și aversiunea generală faţă de îmbătrânire specifice acestui secol, eutanasia, teoriile extincției și dezastrului planetar – toate acestea sunt idei recurente până la obsesie, pe care autorul le întrupează într-o viziune sumbră asupra lumii despre care gândește și scrie.
Pentru mine, toate acestea se pot rezuma într-un cuvânt: singurătate. Toată critica, tot sarcasmul și – pe alocuri – paranoia exprimată de autor prin intermediul personajelor și evenimentelor pe care le descrie sunt de fapt zbaterile unui om apăsat de o singurătate înfiorătoare, de inadecvare și de incapacitatea de a mai crede în semenii săi. E copleșitor dacă te gândești câtă suferință emoţională se ascunde în spatele discursului de o erudiție cinică prin care Houellebecq ne somează să ne uităm, alături de el, în oglindă.
Dincolo de criza vârstei a doua
Paul Raison are 50 de ani, e înalt demnitar, consilierul de încredere al viitorului prim-ministru, și duce o existență când apatică, când străfulgerată de reflecții stoice asupra eșecului propriei căsnicii, în culisele puterii și ale investigației unor cazuri stranii de terorism tehnologic care zguduie Franța și întreaga lume.
O dramă de familie îl confruntă pe Paul cu deceniile de lucruri nespuse și sentimente netrăite în raport cu tatăl, sora și fratele său. Protagonistul lui Houellebecq e forțat să ia o pauză de la politica pariziană și să pună între paranteze existența înstrăinată de soția lui, cu care ajunsese în ultimii ani doar un coleg de apartament, pentru a se întoarce în peisajul rural la copilăriei. În mediul și alături de oamenii care l-au format, Paul trăiește cu intensitate emoții reprimate și revelații pe care nu și le-a permis niciodată.
Este mai mult decât criza vârstei a doua, această conștientizare și reconectare cu realitățile unei vieți din care empatia, înțelegerea reciprocă și iubirea s-au scurs încet, cu trecerea anilor. E revelator cum o dramă personală poate provoca o trezire interioară și o rescriere a tot ceea ce crezi că ai știut despre tine și despre oameni.
Pe măsură ce suspansul teroriștilor misterioși se prelungește, iar o campanie electorală cu multe dedesubturi (inspirată de figurile reale din politica Franței) acaparează atenția publică, Paul Raison trăiește suspansul personal al reînnodării legăturilor cu familia și a reapropierii de Prudence, soția sa. Autorul nu abandonează firele narative de la început, dar transformă încet cartea într-o poveste de dragoste, total improbabilă, aproape imposibilă, dar decisivă.
Posibilitatea unei fericiri
Aproape nimic din ce se întâmplă în lume sau în realitatea imediată nu pare să încurajeze asta, dar pe undeva, în peisajul dezastrului, eroul întrezărește licărul unei fericiri posibile. Gesturile de apropiere din familia sa și pasiunea reaprinsă alături de Prudence sunt niște cazemate așezate în fața destinului implacabil. Fiindcă atunci când drama devine o tragedie anunțată, te poți scufunda în deznădejde și disperare sau poți – așa cum sugerează Houellebecq – să trăiești cu adevăr și împăcare fiecare clipă rămasă înainte să dispari în neant. Iar asta e valabil și pentru individ, dar și pentru umanitate ca întreg.
M-a impresionat talentul cu care Houellebecq contrapune nonsensului existenței exact acele lucruri pe care el însuși le desființase drept paleative: iubirea, pasiunea, apropierea de semeni. Călătoria, nu destinația. Lupta, nu victoria. Strădania, nu succesul.
În fața unei lumi din care nu mai înțelegem nimic, în fața conștiinței morții de care nu au reușit să ne vindece toți teologii și filosofii lumii, rămânem slabi, goi, neputincioși. Cu iubirea după care tânjim neîncetat, cu visurile pe care le inventăm ca să facem față zilei de mâine, e ca și cum am trage cu praștia după stele, crezând că le vom doborî. Unde credem că mergem, pe cine credem că păcălim? Nu contează, spune Houellebecq. Contează doar că suntem împreună.
Un drum atât de lung, de anevoios, era preferabil să fie străbătut în doi. Prudence își sprijinise capul de capul lui și părea să viseze, părea în orice caz să nu se mai gândească la nimic. Noaptea nu va întârzia să se lase, începea să fie destul de frig. S-a ghemuit la pieptul lui, apoi l-a întrebat sau i-a spus, nu era sigur că e o întrebare:
– Nu prea eram făcuți să trăim, nu-i așa?
Era un gând trist și a simțit-o că e gata să plângă. Poate că, în definitiv, lumea era aievea, și-a zis Paul, poate că nu-și aveau locul într-o realitate pe care nu făcuseră decât să o străbată cu o lipsă de înţelegere înspăimântată. Dar avuseseră noroc, mult noroc. Pentru cei mai mulți, această traversare era, de la început până la sfârșit, solitară.
– Nu cred că stătea în puterea noastră să schimbăm lucrurile, a zis el într-un sfârșit.
A suflat un vânt de gheață, iar el a strâns-o mai tare la piept.
– Nu, iubitul meu…
Îl privea în ochi, zâmbind pe jumătate, dar câteva lacrimi îi licăreau pe chip:
– …Am fi avut nevoie de niște minciuni nemaipomenite.”
Anihilare, p. 518-519
Răsfoiala 