RECENZIE Trei săptămâni în Anzi, Marius Chivu

Non-ficțiune, călătorii, jurnal

“Trei săptămâni în Anzi”, de Marius Chivu este o carte a singurătății. Sau să scriu – a solitudinii? Oricum ar fi, Marius Chivu n-a mai urcat cu acest jurnal de călătorie așa de sus cum a urcat cu “Trei săptămâni în Himalaya”, un volum scris cu zvâc, inspirație și cu bucuria de a descoperi o lume nouă. Se cuvine să transcriu de la bun început ce spune chiar autorul despre carte

Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume.

Diferența între cele două jurnale de drum ale lui Marius Chivu este că primul, Trei săptămâni în Himalaya, a fost scris la cald, în timpul călătoriei, pe când acesta include și fragmente fabricate ulterior, după cum povestește autorul pentru Scena9.

De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.

Un jurnal de călătorie în doi minus unu, minus încă unul

N-are (suficiente) personaje cartea asta, “Trei săptămâni în Anzi”… O să ziceți poate că nu e roman, deci nu-i trebuie personaje, sunt suficiente fotografiile uimitoare și panseurile liniștitoare. Dar îi trebuie. Călătoria e despre tovărășie, nu?, despre a te spune lumii și a-i asculta și primi pe ceilalți în lumea ta? Dacă nu pe cei care te însoțesc, măcar pe localnici? Dar poate Marius Chivu s-a supărat așa de tare pe Lucho, primul cărăuș pe care el și prietenul său l-au antamat ca să le arate drumul, încât a rămas bosumflat toată cartea, iar asta s-a impregnat în scriitură ca un lichid vâscos și a lăsat o urmă aproape indiscernabilă, totuși prezentă. O umbră peste o experiență pe care o sperau și o speram înălțătoare.

ALERTĂ DE SPOILER. Cărăușul Lucho le-a dat țeapă. O dată că nu vorbea mai deloc spaniola, deci cum Dumnezeu să-i îndrume?, are dreptate Marius să se supere. Apoi că a luat-o mult înainte, cu tot cu măgarul cu provizii și apă și i-a lăsat la propriu cu ochii în soare. Nu e amuzant să te duci în altă lume și să-ți pui încrederea (și viața) în mâinile unui străin și să te trezești singur în munți, fără apă, mâncare, salvare.

În fine, nu e intenția mea să dezvrăjesc cartea, care de altfel m-a prins în prima parte. Mă gândeam serios s-o pornesc și eu către Anzi – America de Sud m-a fascinat mereu, cu melanjul ei de oameni, credințe și culori nebunești. Apoi, pe măsură ce Marius urca în munți de unul singur, entuziasmul meu cobora. Am scris de unul singur pentru că acest jurnal de pe drumurile Anzilor amintește rareori despre al doilea călător. Nu mi-e clar de ce însoțitorul, prietenul lui, e absent adeseori în relatarea despre o călătorie în doi.

Poate că m-am dezumflat înțelegând că asta e o călătorie pentru montagnarzi adevărați – ceea ce eu nu sunt? Nu cred. Jurnalul despre Himalaya mi-a plăcut grozav, deși nu aveam, nici nu am vreo dorință de a cuceri vârfuri de munte. În acea carte nu m-am gândit nicio clipă că aș vrea și eu acolo. Fiindcă am fost acolo, fără să fiu. În Anzi n-am fost. Doar am citit despre cineva care a fost.

Prea multă frumusețe

În loc să țin minte ce frumoși sunt Anzii, am reținut că cei doi M. – sau cel puțin autorul – erau oarecum strepeziți de frumusețea locurilor, “kitschios de frumos” scrie Marius la un moment dat despre peisajul care-i taie răsuflarea. Cum o fi aia? Kitsch-ul e ceva ce încearcă inutil să reproducă frumusețea și sfârșește prin a fi urâțel, pe când frumusețea nu încearcă nimic, doar este.

Un alt lucru care mi-a displăcut au fost pasajele exhaustive despre istoria locurilor; mi-au părut didactice, de manual, greoaie. Așteptam mai mult o relatare de acolo, nu despre acolo. Asta este nemulțumirea mea. E prea mult despre Peru, în loc să fie cu și din Peru. Îmi va rămâne totuși în memorie, peste ani, impresia puternică a confruntării cu un ținut aspru și frumos, care se lasă cu greu cucerit, ca Fermina Daza lui Garcia Marquez. Care poate nu vrea să fie cucerit – pentru că a fost deja, repetat. Poate acum vrea doar să fie lăsat în pace. Poate de aceea își lasă turiștii aventurieri singuri în munți.

Cumpără cartea