Săptămâna trecută am văzut la cinema premiera Holy Spider, film regizat de iranianul Ali Abbasi și premiat la Festivalul de la Cannes pentru interpretare feminină – Zar Amir Ebrahimi. Un film important de văzut, dacă vrei să-ți faci o idee realistă despre lumea în care trăim, acest sat global din care alegem adesea să vedem doar ce ne place.
Un film feminist care reamintește că misoginismul există nu doar prin ura oarbă a bărbaților, ci și prin concursul absurd și grotesc al femeilor și printr-o educație care condamnă fetele la ură de sine. Ca pe o “rasă inferioară”, cum zice Annie Ernaux.
Amorțeala pe care ne-o induc violența excesivă a producțiilor de Hollywood (și coreene, mai recent) și scenele grafice din jurnalele de știri, ne-au cam îngroșat obrazul și reacționăm lent sau minimal la probleme sociale și morale grave. Din dorința (justificată) de a ne proteja de fake news, sperieturi inutile și experiențe negative, am ajuns să luăm o distanță serioasă inclusiv față de lucruri și teme care ar trebuie să ne miște, să ne determine să acționăm – fiecare după putință – pentru îndreptarea relelor.
Descris de guvernul iranian drept „fals, odios și dezgustător”, Holy Spider a intrat în cinematografele lumii în perioada protestelor din Iran pentru drepturile femeilor și a fost lăudat de public și presa de specialitate:
„Cel mai deranjant lucru la acest film este că el nu se supune imaginației febrile a unui scenarist, ci spune o poveste adevărată”
El Pais
În timpul protestelor recente, actrița din rolul principal, Zar Amir Ebrahimi, născută la fel ca și regizorul în Teheran, dar care în prezent locuiește în Paris, a declarat:
„Această Republică Islamică trebuie să se încheie. Femeile de astăzi își cunosc drepturile. Ele știu ce este viața și libertatea de exprimare.”
„Justiția” crimei în numele credinței
Holy Spider o urmărește pe jurnalista Rahimi, care ajunge în orașul sfânt iranian Mashhad ca să ancheteze povestea criminalului care ucide lucrătoare sexuale. Pe măsură ce descoperă posibile indicii, apar presiunile politice și religioase, iar posibilitatea justiției pentru victime și familiile lor se îndepărtează. Ucigașul, care se autodenunță unui jurnalist local după fiecare crimă, pretinde că face curățenie în numele credinței.
Regizorul Ali Abbasi trăia în Iran, la începutul anilor 2000, atunci când întâmplările reprezentate în Holy Spider s-au petrecut aievea, iar ucigașul Saeed Hanaei a ajuns o celebritate locală:
„Cazul mi-a atras atenția în timpul procesului. Într-o lume normală, nu există nicio îndoială că un om care a ucis 16 persoane ar fi văzut ca vinovat. Dar aici a fost diferit: o parte din public și mass-media conservatoare a început să îl sărbătorească pe Hanaei ca pe un erou. (…) Intenția mea nu a fost să fac un film despre un criminal în serie, ci despre o societate care ucide în serie.
Este despre misoginia adânc impregnată în societatea iraniană, care nu este specifică religiei sau politicii, ci mai degrabă o chestie culturală. Misoginia se răspândește prin obiceiurile oamenilor. În Iran, urâm prin tradiție femeile și acest lucru este vizibil foarte des. În povestea lui Saeed Hanaei acest lucru este prezentat în cea mai pură formă a sa. Iar din acest motiv este necesar să arătăm perspective diferite ale societății iraniene”, spune Ali Abbasi.
Viața bate ficțiunea
Pe la jumătatea filmului i-am spus lui Realdo (soțul, amantul și prietenul meu etern)
– E cam prost.
– E după caz real.
– Atunci nu e prost.
Viața bate ficțiunea și nu-i respectă regulile narative. Ceea ce vezi în filme și te farmecă, te determină să emiți clișee de genul – ce bine ar fi să fie așa și-n viață! Ceea ce vezi în realitate și te uluiește prin grotesc, te face să zici – nu e adevărat! (e o poveste!) Culmea e că exact acest neadevărat reflectă realitatea. Faptele noastre fabuloase și odioase se întrec fără frică sau rușine cu imaginația cineaștilor și adesea o lasă în urmă.
Înapoi la Holy Spider, ceea ce m-a grăbit să-l judec cu asprime a fost acea tărăgănare a acțiunii specifică și cinematografiei românești. Stai două ore să termine unii de leorpăit ciorba obligatorie. Se petrec lucrurile teribile, dar cei responsabili sunt abrutizați, absenți, nu reacționează. Îți vine să mori. Par să fie orbi la evidențe, incapabili și nedornici să le recunoască. Pentru că, așa cum scriam la început, nu doar aici sau în Iran, ci mai peste tot, ne-am acomodat atât de mult să trăim cu răul, încât e mai ușor să trecem cu privirea și cu mintea peste el, ca și cum nu există sau ca și cum este Ceva Ireversibil asupra căruia nu avem putere să intervenim sau să-l oprim. (Fals. Avem exact puterea pe care vrem s-o avem.)
Până la finalul filmului, mi-am reconsiderat judecățile rapide, pentru că partea a doua spune povestea relevantă. În povestea crimelor nu mai poți schimba nimic, faptele s-au consumat, e gata. Povestea care continuă să se desfășoare este cea despre ce se petrece în jurul criminalului cu oamenii care știu cine este și ce a făcut. Reacțiile lor sunt uluitoare, deși relativ ușor de descifrat, dacă urmărești cu atenție “indiciile” din film care le anunță.
În prima parte ni se prezintă faptele, aproape ca într-un documentar care-ți arată realitatea, fără s-o comenteze. Îmi dau seama, retrospectiv, că nici nu există prea multe replici, decât cele utilitare. E aproape imposibil să îți faci o impresie consistentă despre motivațiile personajelor, trăsături morale și să le estimezi evoluția. Abia în a doua parte, încep să apară cuvintele și discuțiile, motivațiile și cealaltă poveste – despre fanatism, misoginie, corupție, fățărnicie, valori inversate. Se prefigurează o coaliție a răului, între familia criminalului, autorități, comunitate și liderii ei. O coaliție care acționează, culmea, în numele valorilor.
Și dacă nu se termină cu bine?
Finalul te răvășește mai mult decât toate scenele prelungite cu strangulări – pe care le tot vezi pe parcursul filmului – la un loc. Pentru adulții din film (și din Iran) lucrurile par să se așeze într-o normalitate să-i zicem acceptabilă (deși nu e nimic acceptabil în încercarea de a mușamaliza crima și în glorificarea ei). Nu și pentru copiii ucigașului pe care, până spre final, i-am zărit fugitiv, ca și cum ar fi fost cantitate neglijabilă, niște figuranți fără miză, cu care n-avem de ce să ne batem prea mult capul. La fel cum îi vede și tratează și tatăl lor. N-are mai mult de câteva minute de pierdut cu ei și asta numai atunci când e somat să le acorde atenție. El este ocupat cu misiunea sfântă a eliminării “corupției morale” de pe străzile orașului sfânt.
În timp ce noi pe adulții, cei de pe ecran și din scaunele cinematografului, ne frământă grija unei pedepse exemplare pentru bestie, care să dea un mesaj clar “întregii lumi”, aproape ne scapă din vedere aceste ființe mititele care sunt, firește cele mai importante. În orice poveste. Pentru fiul celui care a ucis 16 femei cu mâinile goale și pentru fiica lui, justiția nu este o balanță cu două talere. Justiția sunt faptele despre care li se spune că sunt curate. Că tatăl a făcut ce trebuia făcut.
Una din scenele – cheie ale filmului, cea care redă cel mai limpede mesajul cineastului ni-l arată pe Holy Spider aruncând pe geam una dintre probele care îl inculpă, un măr mușcat de una dintre femeile omorâte. Fetița îl vede și întreabă – de ce nu-l arunci la gunoi? Bărbatul spune că a greșit, așa trebuia, așa o să facă data viitoare. Intervine și mama – Tata a greșit, tu nu trebuie să faci ca el.
Dar vreau să fac ca el, vreau să arunc și eu măr pe geam!
Sau cum scrie Michel Houellebecq, în Particulele elementare
„Copiii suportă lumea pe care adulţii au clădit-o pentru ei, încearcă să se adapteze cît pot mai bine; mai tîrziu, în general, refac aceeaşi lume”.
Holy Spider are premiera în cinematografe pe 27 ianuarie 2023, distribuit de Independența Film.
Parteneri media: Rock FM, Cinemap, Zile și Nopți, Movienews, Ziarul Metropolis, Spotmedia, Films in Frame, Munteanu Recomandă, Cineghid, Răsfoiala, AIVImedia.hub, Cinefan
Răsfoiala 