RECENZIE Viața de apoi a poetului, Andrei Crăciun. Fragmente din douăzeci de iubiri

Ficțiune, literatură română, microroman

Viața de apoi a poetului, microromanul lui Andrei Crăciun, se poate citi în trei ore sau în trei luni. E o poezie fără versuri, în 23 de capitole care se derulează insesizabil, dar asupra cărora te poți întoarce oricând, cu stăruința cu care asculți melodiile de pe un album vechi. De fiecare dată ele îți spun altceva, de fiecare dată ești altul.

Povestea lui Andrei Crăciun se înfiripă în jurul lui Alexandru, Poetul, arhetipul barzilor de pretutindeni, frumos, visător, nestatornic, neliniștit, veșnic tânăr, pentru că a murit devreme. Iar portretul său se reconstituie prin vocile celor douăzeci de femei care l-au iubit. Pare facil, ca tehnică literară, să îți suprimi personajul principal și să creezi pretextul pentru a-l caracteriza prin vocile altora, dar premisa de la care pleacă această carte e că viața unui om e un puzzle al interacțiunilor sale cu ceilalți, iar moartea e doar un jalon. Continuăm de fapt să trăim atâta vreme cât suntem prezenți în gândurile, amintirile și paginile scrise ale celor care rămân după noi.

Frânturi de bărbat

Femeile care l-au iubit pe Alexandru îi compun portretul memorial povestind amănunte, conversații, intimități și detalii din viața lor împreună. Nu-i un cor de voci sau o priveghere comună, ci un caleidoscop. Fiecare iubită dezvăluie pe rând câte ceva, din ceea ce a fost fie o relație pasageră, fugară sau, dimpotrivă, o dragoste care a întipărit urme adânci în amintirea zilelor trecute care definesc personajele de azi.

Sunt frânturi dintr-un bărbat, o fotografie panoramică formată din zeci de fotografii mai mici, fiecare cu punctele sale de culoare sau de umbră, cu unghiurile ascuțite sau marginile rotunjite. Așa se compune imaginea unei vieți ca sumă a relațiilor și evenimentelor pe care le trăim alături de ceilalți. Avem cu toții un asemenea portret care ar putea fi dezvăluit dacă am fi scriitorii vieților noastre; și suntem cu toții părți, frânturi din portretele vieților altora.

Viața de apoi a poetului nu-i un memorial al femeilor care l-au iubit pe protagonistul absent. Ele nu sunt femeile lui Alexandru, ci prin vocile lor, Alexandru devine al femeilor pe care le-a întâlnit și le-a iubit, dincolo de timp. Viața de apoi e o existență colectivă, o identitate împărtășită, mai degrabă decât un ego singular pe care îl purtăm solitar prin lume. Un substrat metafizic al cărții care dă conținut și greutate la ceea ce poate părea inițial drept o colecție de panseuri despre relații, atracție, sex, înstrăinare.

Un pretext pentru fiecare

Spuneam ca Viața de apoi a poetului se poate citi în trei ore sau în trei luni. Asta pentru că există posibilitatea să citești tot textul dintr-o bucată, sau să dai fiecărui capitol o altă zi, pentru o doză de melancolie și amintiri cu care ai putea să rezonezi. Să revii la fiecare relație descrisă în carte, să intri în microcosmosul unei iubiri –  e și un pretext de reflecție personală. Unde sunt oamenii pe care i-am iubit? Ce s-a ales de ei? Cine ne-au făcut ei să fim astăzi?

Am petrecut poate o săptămână sau o jumătate de viață alături de cineva. Am fost poate centrul universului pentru unul sau pentru zeci de oameni, în cursul vieților noastre. Și nu mă refer neapărat la cei pe care i-am iubit și au murit, ci și la iubirile care s-au stins, la relațiile care s-au sfârșit, iar protagoniștii lor și-au urmat drumurile separate în viață. Ce ne (mai) oferă azi amintirile noastre despre ei? Ce ne-am spune dacă ne-am revedea? E un exercițiu incitant și tulburător pe care lectura acestei cărți îl inspiră, atunci când dăm ultima pagină și rămâne fiecare cu sine, cu gîndurile și dorurile lui.

---

Fragmente dintr-o poezie fără versuri

Uneori rămâne în urma unei iubiri, pentru totdeauna, poezia. E multă poezie în paginile cărții lui Andrei Crăciun. Am însemnat, din relatarea fiecărui personaj feminin, din sutele de propoziții și fraze cu care își încheagă povestea un gând, o metaforă, o idee care mi-a  trezit un moment de reverie, o amintire proprie, o imagine care mi-a rămas alături.

“Îmi amintesc vara aceea, când îmi desena inimi pe șira spinării cu un fir de iarbă, și de marea cea neagră, care era mizerabilă și orbitoare.” [Nora]

“Îmi voi îngădui să presupun că nu mai știți ce însemna să îți spună cineva că îi ești muză la începutul mileniului III, pe când oamenii știau să citească și lucrurile astea contau.” [Ada]

“Mi-aș da fericită ultimele decenii doar ca să fim iar tinerii care am fost și să nu ne fi murit nimeni încă.” [Maria]

“Cine nu era îndrăgostit de Liuba pe atunci? Era blondă, subțire și părea vinovată de un păcat de nepovestit, iar când vorbea, cuvintele ei curgeau ca un râu, cred că așa vorbeau profeții din Vechiul Testament.” [Olesea]

“Făceam lucrurile obișnuite și, când eram împreună, eram doar noi, el își închidea telefonul mobil și îmi spunea că regretă timpul când telefoanele erau fixe, legate într-un lanț, cum sunt câinii.” [Olga]

“Când închideam ochii, îmi imaginam că sunt Keira și că el face dragoste cu ea, așa că țipam atât de ascuțit, că obrajii vecinilor noștri se înroșeau de rușine, țipam ca Eva în brațele lui Adam, după ce aflaseră marele păcat.” [Sonia]

“-Nu crezi că nu e o idee bună ca Dumnezeu să stea în cer? Nu ți se pare că e prea departe și din ceruri nu se mai văd bine toate nuanțele?” [Ana]

“Am ieșit din bordel ca omul din peștera lui Platon și, dacă nu ar fi fost anii aceia, dacă nu ar fi fost ziua în care l-am văzut prima dată pe Alexandru, dacă nu ar fi fost toată poezia lumii, pe care mi-a arătat-o fără să știe, aș fi trăit fără să văd când începe o nouă primăvara pe pământ, ca atâția alții.” [Dora]

“Atunci când făceam dragoste, crucea de aur de la gâtul lui Alexandru se pierdea în steaua lui David de la gâtul meu, iar asta era o imagine minunată.” [Sara]

“Păstrez căldura trupurilor noastre în cea mai ascunsă cameră a inimii mele, dar nu îmi ajunge, niciodată nu îmi ajunge.” [Liza]

“Respir răcoarea serii, sunt vie și încerc să ajung până la o amintire cu Alexandru. Mi-a spus cândva cine a spus că nu există poeme încheiate, ci doar abandonate, dar nu pot să îmi amintesc numele aceluia.” [Anastasia]

“Ne îndrăgostiserăm de parcă eram într-o telenovelă filmată în Venezuela, totul ni se părea de o importanță cosmică. Pentru că, atunci când te îndrăgostești, ceea ce dispare din lume este banalul. Nu mai ascultam chemarea străzilor, ne ajungeam unul altuia.” [Greta]

“Am fost botezată după o specie de pinguini. Tatăl meu era biolog marin, iar mama avea voință slabă. Am moștenit această voință slabă, așa că am rămas Adelia, dar mi-am luat umorul ca armă de apărare și de atac.” [Adelia]

“Trupul meu nu mai e perfect, Alexandru, în altă noapte am scris cuvântul adio pe nisip și am privit cum Mediterana șterge toate literele, puțin câte puțin, câte puțin, câte puțin, câte puțin, și am început să sper că în paradis se ascultă Pink Floyd.” [Ina]

“…fac tot mai rar gesturi teatrale ca a le scrie bărbaților însurați mesaje de adio cu rujul în camere de hotel. Am scris, însă, una dintre poeziile sale pe lemnul unei terase din Vamă și alta pe peretele de la baia femeilor, fiindcă nu am știut ce altceva e de făcut când îți moare marele prieten.” [Victoria]

“Acele dimineți liniștite, când el îmi asculta inima, ca un medic, și sânul meu stâng tremura. Sunetul sânului meu stâng tremurând. Nu se poate, nu se poate ca acesta să fie sfârșitul.” [Rona]

“Moartea lui Alexandru a fost singurul lucru adevărat care mi s-a întâmplat de zeci de ani.” [Emma]

“Noi, numai noi am fost insula noastră verde și întunericul șters de lumină a unei noi zile.” [Midori]

“Pe Alexandru l-am primit de la sora mea mai mare. Toată viața am purtat hainele care îi rămâneau ei mici, mi-a dat visele care nu îi mai foloseau și, mai târziu, toți iubiții de care nu mai avea nevoie.” [Vera]

“Înainte să i se întâmple viața și moartea, Alexandru a fost al meu și numai al meu, și noi am fost atât de tineri, încât am visat, ca domnul Kawabata, să legăm, cu un fir de păianjen în zori, două picături de rouă.” [Iana]