Ficțiune, literatură chiliană, roman psihologic
Prima carte a lui Benjamin Labatut tradusă în română, Când nu mai înțelegem lumea, e o altă bijuterie literară din colecția editurii Pandora M, Anansi. World Fiction. Colecția aceasta, coordonată de scriitorul și omul de litere Bogdan-Alexandru Stănescu, e probabil cea mai bună serie de ficțiune universală publicată la noi în ultimul deceniu.
Când nu mai înțelegem lumea nu face excepție. Veți păși, alături de un scriitor cvasinecunoscut publicului român, dar extrem de talentat, într-o poveste de o frumusețe tulburătoare despre misterele existențiale pe care știința și străduința continuă a omului pentru progres le ascund și le repercutează peste ani în conștiința întregii umanități.
Benjamin Labatut spune poveștile ca pe reportaje, frazează ca într-un thriller, apoi îți dă senzația că te uiți la un documentar, ori că pătrunzi în intimitatea biografiei unor personalități care te surprind pe fiecare pagină. Nu știi cât e ficțiune și cât e adevăr istoric, deși autorul avertizează că adevărul ocupă 99% din primul capitol al cărții și apoi cedează continuu teren ficțiunii, cu cât înaintăm în lectură.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile cardinale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
La granițele îndepărtate ale cunoașterii
Sub forma biografiilor (mai mult sau mai puțin) romanțate ale unor savanți, autorul lansează o teză: la capătul efortului de cunoaștere vom găsi adevăruri teribile, consecințe îngrozitoare sau incertitudini atât de mari, încât vor demola tot ceea ce credem că am învățat despre lume. Munca titanică în slujba descoperirilor care să revoluționeze lumea poate avea consecințe grotești sau deschide o cutie a Pandorei ce va trimite umanitatea direct în neantul pe care îl iscodește, cu o curiozitate încăpățânată. Iar destinele oamenilor de știință se pot împovăra cu fapte infame, nebunie și moarte, un drum spre iad pavat cu ecuații și formule care se nasc din idealuri nobile, doar ca să eșueze în realități crude.
(Următoarele trei paragrafe conțin semi-spoilere!)
Savantul Fritz Haber a primit în 1914 Nobelul pentru că a descoperit metoda prin care azotul poate fi extras din aer. Azotul a devenit ingredientul critic pentru îngrășămintele care au revoluționat agricultura, au redus foametea la nivel global și au permis dublarea populației în următoarele decenii. Însă același Haber e responsabil pentru crearea gazelor otrăvitoare utilizate în război, inclusiv a celebrului Zyklon B, folosit pentru a extermina evreii din lagăre. Ca o ironie tragică a destinului (Haber era evreu), gazul pe care l-a inventat i-a ucis rudele mai târziu, în timpul Holocaustului.
Karls Schwarzschild, un astrofizician german, tot de origine evreiască, a fost primul care a formulat matematic teoria relativității lui Einstein, chiar pe când își servea țara adoptivă pe frontul de est al primei conflagrații mondiale. Schwarzschild a intuit existența găurilor negre cu decenii înainte ca acestea să fie descoperite. A murit în tranșee, convins că găurile negre sunt nu doar un fenomen fizic, ci și o reprezentare culturală sumbră a tragediei războiului care a înghițit Europa precum un vid.
Alexander Grothendieck a evadat din lagărul unde și-a pierdut părinții și a încercat să ajungă la Berlin pentru a-l ucide pe Hitler. Nu a reușit, evident, însă a supraviețuit războiului și a devenit copilul nebun al matematicii postbelice, revoluționând întregul domeniu prin geniul său. S-a creat un institut național de cercetare în Franța doar pentru el, a fost vedeta absolută a științei din anii ’50-’60 ai secolului trecut, a elaborat teoreme pe care generații întregi de matematicieni au încercat apoi să le rezolve. Dar, în 1970, Grothendieck a abandonat brusc cercetarea, a cerut să-i fie arse cărțile și manuscrisele și s-a retras din lume, într-o claustrare totală, ducând o viață de pustnic în sălbăticie. Era convins că descoperise un secret îngrozitor. Matematica devenise cea mai mare amenințare la adresa întregii lumi vii.
“…atomii care au spulberat Hiroshima și Nagasaki nu au fost separați de degetele unsuroase ale unui general, ci de un grup de fizicieni înarmați cu o mână de ecuații.”
i-a spus Grothendieck unei tinere matematiciene care l-a căutat ani în șir, în speranța de a-l face să vorbească despre descoperirile sale.
Și povestea continuă pe alte voci, cu alte figuri: Labatut explorează existențele geniilor secolului 20 (Schrödinger, Heisenberg, Mochizuki sau de Broglie, printre alții), ajungând mereu la aceleași concluzii: lumea e întemeiată pe contradicții; binele se naște din rău și viceversa; cunoașterea deplină e o vanitate pentru care plătim un preț teribil: pierderea, la propriu și la figurat, a umanității.
Grădinarul de noapte
Evoluăm și inventăm permanent lucruri noi care împing limitele cunoașterii, îmbunătățesc sau – dimpotrivă – înrăutățesc arbitrar viețile a milioane și milioane de semeni. Folosim dispozitive, gadget-uri și tehnologii despre care n-avem habar cum funcționează. Ne aruncăm cu entuziasm la ultima găselniță a societății de consum, fie ea injecția cu botox, mașina care se conduce singură, bitcoin, ultimul elixir al tinereții sau criogenarea. Internetul ne spune, total arbitrar, azi – că un lucru e benefic pentru sănătate, iar mâine – că e periculos. Inventăm vaccinuri miraculoase, dar și arme din ce în ce mai sofisticate. Creăm opere neasemuit de frumoase, dar și orori incredibile. Și pare că suntem incapabili să învățăm din Istorie, oricâtă cunoaștere am acumula. Nu mai suntem capabili să înțelegem lumea. Am fost oare, vreodată?
Autorul pune punct investigației sale documentar-biografice cu un episod petrecut într-un sat retras de munte, în compania unui vecin misterios, numit Grădinarul de noapte (pentru că își îngrijește copacii și grădina numai noaptea, când plantele dorm și suferă mai puțin dacă sunt toaletate, mutate, replantate). Omul a fost matematician și “vorbește despre matematică așa cum vorbesc foștii alcoolici despre alcool, cu un amestec de poftă și teamă.”
Grădinarul de noapte povestește despre mecanica cuantică, perla cunoașterii omului modern, cea mai superbă teorie care se află în spatele fiecărei piese avansate de tehnologie pe care o folosim azi:
“A transformat lumea noastră atât de mult, încât a făcut-o de nerecunoscut. Știm cum să o folosim, funcționează ca un soi de miracol, și totuși, nu există niciun suflet pe pământul ăsta, nimeni, viu sau mort, care să o înțeleagă cu adevărat. Mintea nu e în stare să negocieze cu paradoxurile și contradicțiile sale. Este ca și cum teoria asta ar fi picat din cer, exact ca un monolit din spațiu, iar noi, pur și simplu, mergem de-a bușilea în jurul ei ca niște maimuțe, ne jucăm cu ea, aruncăm spre ea pietre și lemne, fără să înțelegem cu adevărat nimic.”
Toată tristețea asta metafizică ce răzbate din paginile lui Benjamin Labatut nu e atât legată de incapacitatea unor savanți de a pătrunde tainele științelor cu care operează sau de consecințele tragice ale muncii unora dintre ei, cât de conștiința teribilă a faptului că nu știi niciodată care e sensul gândurilor și faptelor tale în lume. De câte ori îți vei mai dovedi că ai crezut și ai trăit pentru ceva complet inutil sau greșit? Când îți va reteza absurdul existenței idealurile, unul câte unul? Cum îți vor răstălmăci moștenirea spirituală cei care vin după tine?
Atunci când nu mai înțelegem lumea, facem posibile știrile false, facem acceptabilă minciuna redenumită drept “post-adevăr”, banalizăm o dată și încă o dată, răul. Astfel e legitimată nedreptatea nesfârșită, dubla măsură și realitatea înnebunitoare în care unii mor în lipsuri crâncene, în vreme ce alții se îmbuibă cu o foame atavică de consum. E perpetuată lumea de neînțeles în care oameni vor muri în bombardamente la noapte, la numai o oră cu avionul de adăpostul cald și liniștit din care scriu aceste rânduri. E galopul fericit după ultimul răcnet al tehnologiei care va ajunge în mâinile oricărui analfabet funcțional și moral. E, în fine, visul hrăpăreț al miliardarului care vrea să colonizeze Marte, fiindcă planeta Pământ sucombă sub picioarele lui.
Cartea lui Labatut te tulbură și te lasă cu atâtea întrebări fără răspuns. Încotro gonim și ce margini imaginare ale lumii avem de atins? De unde nesațul acesta și nerăbdarea, exuberanța indiferentă și setea nestăvilită de a avea totul?.. Poate, ca în metaforica scenă dinspre finalul cărții, suntem doar o grădină de lămâi, în ultima lor primăvară.
“Nu demult, grădinarul de noapte m-a întrebat dacă știu cum mor citricele: când ajung la bătrânețe, dacă reușesc să reziste secetei, bolilor și nenumăratelor peste și plăgi, sucombă din supraabundență. În ultima lor primăvară, înfloresc în buchete imense și umplu aerul cu un iz dulceag atât de înțepător încât te pișcă gâtlejul și nasul de la depărtare de două străzi; toate fructele copacului ajung la maturitate deodată, crengile se frâng sub greutatea lor, iar după câteva săptămâni, tot solul e plin de lămâi căzute. E ciudat, mi-a zis, să vezi atâta exuberanță înainte de moarte.”
Răsfoiala 