Literatură română, satiră, roman social
Ema Stere a câștigat, cu romanul Copiii lui Marcel, Concursul de Debut al editurii Polirom, în 2020. Cartea de peste cinci sute de pagini – la care autoarea mărturisește că a lucrat, cu întreruperi, nouă ani – e un festival de întâmplări și portrete ale unor personaje colorate și pline de viață. Alături de ele râzi, te isterizezi, te apucă paranoia și apoi redevii lucid, într-o exuberanță de emoții care te țin în poveste până la final.
Copiii lui Marcel e despre idealurile tinerilor crescuți într-o lume fragmentată, despre nevoia de apropiere, despre deznădejdea pe care o acoperim cu speranță și absurdul existenței pe care îl putem pansa oricând cu un pic de autoironie și o damigeană de vin. Ema Stere contrapune metropola modernă și lumea fundamental diferită a satului românesc, iar din confruntarea asta ies mereu teme inepuizabile. Fiindcă, la câțiva pași de civilizație, în satul arhaic (și anarhic), – cu toate masterele și apucăturile tale de hipster de la oraș – știi imediat că ai nimerit în alt film. Un film de Emir Kusturica.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Întoarcerea mitologică de la oraș la țară
Eroina cărții (pe care autoarea nu o numește, așa că să-i spunem…Ema, de ce nu?) are 28 de ani și un moment de angoasă existențială în care decide să-și părăsească garsoniera și slujba fără perspective de la corporație pentru a se muta la țară, ca să facă agricultură. Ema își mobilizează iubitul, încă un prieten și apoi o cohortă întreagă de tineri și înființează un fel de asociație comunitară în satul imaginar Sânceni, din județul Buzău.
Exodul acesta de “tineri frumoși și liberi” e irezistibil, întrucât ne activează motorașele din creier tuturor celor care visăm să fugim din vuietul nebun al orașului în tihna atemporală a satului. Ne aprinde imaginația gândul pervers de a da cu tifla șefilor de la birou, aglomerației de la mall, taximetriștilor bădărani, poluării și vecinilor insuportabili – ca să evadăm într-o lume minunată a conexiunii cu natura, a legumelor bio și săpunului cu extract de păpădie făcut cu mânuța noastră. Evident, acolo vom locui printre prieteni, într-o casă uriașă (din materiale organice, se înțelege), ne vom crește odraslele în comun, ne vom împlini potențialul spiritual și vom cânta fericiți cântece despre prietenie, așezați la un foc de tabără în fiecare seară.
V-ați prins, probabil, că nu-i chiar așa, că iluziile candide sunt mină de aur atunci când vrei să faci satiră, și că se va râde, mult și bine, în romanul plecat de la această premisă. Doar că după ce ai obosit de atâta râs… e foarte ușor să te apuce plânsul, când te gândești că tu de fapt empatizezi cu personajele astea, că visurile lor sunt și ale tale, că ți-a bătut inima la unison cu ei, capitole întregi în care ai așteptat să vezi dacă reușesc în aventura lor.
Tătucul Marcel, securiști, conspirații, daci liberi și un final…cum vă place
Imaginea orășenilor fugiți la țară e doar o perspectivă a poveștii. Cealaltă perspectivă e că acest falanster se înființează pe terenul luat în arendă de la o rudă (îndepărtată și incertă) a lui Marcel Serebreakov, un fiu al Sânceni-ului care a dispărut la sfârșitul anilor ’80 și pare să fi lăsat în urmă zeci de copii nelegitimi și o mulțime de legende.
Ema invită acești urmași neclari ai lui Marcel să trăiască împreună în comunitatea utopică a “marceloților”, să reconstituie biografia lui Marcel și să ajute la găsirea lui. Rezultă o babilonie de personalități, inițiative, conflicte, idei nebune de conviețuire și de făcut bani, evenimente hilare și tragicomice care vor aduce comunitatea în atenția presei și a autorităților. Pe măsură ce înaintăm în poveste, asistăm la un adevărat reality show, cu participarea extraordinară a sătenilor, poliției și a unui detectiv dubios. Totul asezonat cu zeci de teorii ale conspirației care implică Securitatea, Armata și chiar evadări prin tuneluri dacice secrete.
Povestea asta despre Marcel și aventurile prin care trec copiii lui nerevendicați are și ea substratul ei: mie mi s-a părut că întrevăd sub toate zbaterile comice ale personajelor una dintre trăsăturile noastre ca naţie, sentimentul că suntem orfani, nevoia de a avea un tată – în acest caz tătucul Marcel, liderul patriarh care ne protejează de rele și ne oferă un sens. Marcel a dispărut, a murit, ba n-a murit, e pe cale să reapară, a revenit, dar vai, nu e el! Sau ba da, uite-l, el e, mă jur pe păcatele mele!
Nimic de râs aici, fiindcă sub sarcasmul și umorul cărții subzistă nevoia înduioșătoare de comuniune și familie, de unitate după care tânjim în fața lumii și adversităților ei. Și toată agitația și emoția capătă astfel semnificații care te opresc iarăși din râs, cu sentimentul acela ciudat că parcă-i nepotrivit să ironizezi o nevoie umană atât de profundă și atât de puternică, indiferent cum o maschezi.
Finalul cărţii te cam lasă să crezi ce vrei. Iubitorii de cărți polițiste caută dezlegarea enigmelor, cei care apreciază umorul mai așteaptă o porţie de râs, iar cei care caută sensuri existențiale, își continuă reveria despre comuniune și întoarcerea la natură. Romanul e inegal, neuniform ca ritm și conținut, dar complex din punct de vedere narativ și original în sensul că nu rostogolește la tot pasul stereotipurile obositoare despre societatea și poporul român. Ema Stere oferă cu acest debut muncit o doză bună de divertisment, gânduri profunde despre ce avem nevoie ca să funcționăm ca ființe umane și câteva figuri care ar putea face carieră în literatura ei.
Ca un îndemn să citiți cartea, iată două scene cu un personaj memorabil:
Premiul special pentru personaje: nea Ouatu
Ouatu e un nene din sat care s-a aciuat pe lângă Ema și grupul ei și-și dă cu părerea despre mersul lucrurilor. Nu i-am găsit asemănare decât cu Cocoșilă din Moromeții. Ouatu are – ba convingeri ferme despre lume și viață, pe care ți le expune fără să te lase să crâcnești, nu contează că n-are logică ce spune, fie fâstâceli de om care-și constată limitele, cu o duioșie hilară. În cele două fragmente de mai jos, aflăm ce crede nea Ouatu despre business-ul cu produse bio și cum să procedezi dacă cineva vrea să te controleze, respectiv înțelegem de ce Ouatu n-a citit vreodată o carte în viața lui.
-V-ați gândit să faceți prostiile alea cu săpun, cu parfum, cu ce era, trebea să vă țineți! Nu să vă lăsați!
– Păi, nu mai aveam levănțică și din astea.
-Ți-aduceam io levănțică, tu-i levănțica mă-sii, goleam curtea bisericii, dacă erea! Ce mare lucru? Da’ se găsește la piață, lavandă triplă se cheamă, o sticlă costă cât gogoașa și are, nu știu, două sute sau trei sute de mililitri, cam așa!
-Dar nu e bio.
Voiam mai mult să-l întărât, îmi era drag Ouatu, acum țipa la mine:
-Unde s-a mai văzut să taie săpunul, să vadă dacă-i bio. Dacă-i urât e bio, astăzi și mâine!
-Nu-i chiar așa, există analize.
-Mă fată, ți-e frică ție de țeparii ăia? Care vine să ne caute pe noi la alambic și pe Nebuna [crâșmărița] la caiet? Pe ăia îi prostești, îi plătești, abia așteaptă să-i plătești, un leu le ajunge, ăia e dușmanul nostru dintre noi, copiii noștri care-a luat-o razna. Să fi făcut o meserie cinstită, nu controale!
“-Îț vine să crezi că io n-am citit o carte în viața mea? De la cap la coadă. Mă crezi?
-Te cred, Ouatule.
-Și știi de ce? Tu crezi că fincă-s prost? Nu! Din contră. Gândesc prea mult. Nu merg înainte. Dacă zice acolo că suntem în orașul cutare și fumul fabricilor se ridică în sus – dau un ezemplu – io mă gândesc: unde e orașul ăsta? Ce fel de fabrici? De ce se ridică fumu-n sus?
-Că e mai ușor ca aerul, zise Mihai, iar Ouatu îl privi pe sub sprâncene.
-P-asta o știam, v-am zis doar că dau un ezemplu! Mai departe: mai citesc trei cuvinte, iar îmi zboară mintea. Mă gândesc: ca să citesc io o carte, ar trebui să știu toate astea dinainte.
-Nu neapărat.
-Ba da, altfel cum? La ce bun? Să citesc cuvinte, cuvinte, cum m-aș da pe gheață? Să nu pricep nimica? Nu ar fi bine să caut io toate cuvintele înainte? Și unde le caut, în alte cărți? Nu mai termin în veci!
Răsfoiala 