Literatură română, proză scurtă, povestiri
Fragil, cartea de povestiri a Simonei Goșu, a așteptat cuminte pe raftul tot mai mare cu restanțele mele de cititor. A durat mult să ajung la ea, dar îmi pare bine că vă pot împărtăși despre o carte din categoria “musai”, un volum premiat care ne aduce pe listele de lectură o nouă voce feminină, proaspătă și originală.
Fragil e o carte stranie, dureroasă în unele pagini, emoționantă sau incitantă în altele. Poveștile ei surprind personaje în situații inedite și trăiri umane eliberate de convenții, de cenzură, de judecata binelui sau răului. Fix cum se întâmplă și viața: pe neașteptate, fără să te întrebe, fără să te aștepte, fie că ai opt sau optzeci și șapte de ani.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Chipurile diferite ale fragilității
Majoritatea povestirilor au în centru familii, cu anxietățile adulților și copiilor derulându-se lăuntric sau extrovert, descriu din perspective diferite frica de abandon, absența părintelui și emoțiile pe care le încearcă protagoniștii. Aici e unul dintre elementele de originalitate ale prozei Simonei Goșu: ea nu ne povestește explicit ce simt personajele și nici nu le pune trăirile în cuvinte împrumutate, ci descrie prin gesturi și prin fapte prezentate aproape cinematografic o furtună de trăiri lăuntrice. Din aceste trăiri se naște fragilitatea ființei umane, fragilitate pe care nu reușim s-o estompăm decât prin apropiere și prin empatia care ne ridică, mai puternici, în fața fiecărei vulnerabilități.
O fetiță asistă la (și oprește, până la un punct) o tentativă de sinucidere; un băiat e abandonat, în trenul care îl duce bunici, de un tată incapabil și dezinteresat; un alt băiat se rătăcește într-un mall, într-un fel de test crud al maturizării la care îl supune nașa, cea care se presupune a-i fi mama spirituală. Familii fragmentate, în care fie mama, fie tatăl sunt pe picior de plecare sau deja divorțați. Copii care navighează printre spectrele unor iubiri destrămate de adulți. Cam acestea sunt registrele în care ne poartă povestirile autoarei și totuși prozele nu sunt împovărătoare, nu te lasă sleit de puteri și dornic să lași cartea pentru ceva mai “moale”. Dimpotrivă, dacă tu, cititorul, provii dintr-o familie “cu probleme” (există vreuna fără?) sau dacă ai experimentat angoasa vreunuia dintre personaje, în copilărie ori la maturitate, vei descoperi în scriitura Simonei Goșu un soi de empatie, vei simți cumva că povestea e spusă și pentru tine, că lucrurile pe care le-ai trăit sunt firești, pentru că ele fac parte din viața așa cum o știi. Iar asta e literatura bună, cea pe care o confunzi cu viața adevărată.
O poveste pentru fiecare
Nu toate cele douăzeci de povestiri sunt egale între ele. Nu vei rezona cu fiecare, dar vei găsi cu siguranţă texte care îți vor trezi amintiri, nostalgii, conexiuni cu ceva ce ai trăit, ai dorit sau ai visat la un moment dat. Funcția asta empatică a poveștilor din Fragil cred că e explicația pentru care cartea Simonei Goșu a fost recompensată cu trofeele: Premiul revistei “Observator Cultural” pentru Debut, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, secțiunea Debut-Proză, dar și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT).
Cu mine au rămas două povești: prima, “Lumină”, este o proză despre cruzimea candidă a copilăriei, în opoziţie cu vulnerabilitățile vieții aflate la apus. Despre cum viața se rotunjește la început și la sfârșit, când copiii și bătrânii vorbesc limba comună a unui tărâm împărtășit. Despre cum viața care înflorește nu înțelege fantoma morții ce se apropie, pentru că moartea – nu-i așa? – e doar o parte din viață.
În sfârșit, a doua poveste memorabilă din Fragil e pentru mine “Revederea”. Relatare inedită a unei întâlniri la un parastas, proza ne prezintă o întâlnire în care atracția neașteptată dintre un bărbat și o femeie creează tensiune sexuală și scene de erotism pur.
Ambele povești sunt emblematice pentru literatura Simonei Goșu, exotică în perspectivele pe care alege să le exploreze, neconvențională și interesantă, dură și simultan frumoasă. Citez două fragmente îndemnându-vă să vă bucurați de acest volum.
Simona Goșu, Fragil – fragmente
Io-s a nimului, copile, a nimului, așa am fost de când mă știu, a rostit bătrâna rar. (…)
-Și cine-i nimului, Mica?
-Doar tu dai pă la mine, Ancuțo, doar cu tine mai vorbesc. Mă sperii când mi-aud glasu’, dă singură ce sunt. Singură pă lume, a zis lungind cuvintele. Maică-ta-mi trântește strachina și pleacă. Bărba-su, nici nu-l văd la față. Io n-am vrut, maică, să-mi las căsuța. M-a adus aici la ei, la închisoare. (…)
-Ține-mi lumânarea, ține-mi, Alina.
Copilul a bătut din palme. S-a sprijinit cu brațele de marginea patului și a sărit de câteva ori, înălțându-și șezutul.
-Așa, Mica, bravo.
A scos un chibrit și l-a scăpărat. A încercat de câteva ori până l-a rupt. A scos altul și a încercat din nou.
-Știi ce? Sunt proaste rău chibriturile astea. Știi cât se chinuie mamaie s-aprindă aragazul? Sunt proaste rău, a repetat fetița, aruncându-le. Nu ne trebuie prostia asta.
S-a întors spre noptieră. S-a jucat câteva secunde cu întrerupătorul veiozei, stingând și aprinzând becul. L-a lăsat aprins și a spus ridicând din umeri:
-Uite, uite, ai lumină.
Simona Goșu, „Lumină”
Cristi îi face loc și Liliana iese pe prispă. O urmărește cum vorbește cu preotul, aprobă din cap, își cheamă surorile. Se adună toate patru în jurul mesei. Preotul și dascălul intră. Bărbatul dă să iasă, dar Liliana îi pune mâna pe umăr, îi spune să nu plece. Toată lumea se închină. Cristi rămâne lângă femeie, își face cruce de mai multe ori. Simte un miros puternic – nu de tămâie. E un parfum pe care nu știe să-l descrie – ca rădăcinile pe care le scoți din pământ. Un miros de pădure, de coajă de copac, amestecat cu o aromă dulce, ca a unui fruct cunoscut, de care nu ți se face poftă, pentru că știi că e la tine în grădină, dar, într-o zi, din senin, simți nevoia să-l mănânci. Muști o dată și te întrebi cum de uitaseși de el. E o aromă de pară sau de piersică? Un fruct dulce, cu miez lipicios. Ceva apropiat și vechi, care-i amintește de copilărie. Glasul preotului umple încăperea mică și întunecoasă, unde părul deschis al Lilianei e singura pată de lumină:”Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și-n vecii vecilor, amiiin.”(…)
Din hol, frigiderul se oprește din hârâit. Rămân nedezlipiți. O împinge ușor pe patul mare de lângă fotoliu. Se urcă deasupra ei și îi șoptește la ureche:
-Mă omori cu mirosul ăsta, Lili.
Liliana îi cuprinde gâtul cu palmele:
-O să mai simți mirosuri multe și nu o să mori din asta. Nu din asta se moare, îi șoptește femeia. (…)
-Hai, șoptește Lili, ridicându-și fusta în talie.
Își depărtează picioarele, pune mâinile sub cap și așteaptă. Bărbatul tresare și își dezbracă pantalonii, rămâne gol. Îi sărută alunița roz, rotundă ca o mărgea, de sub sânul stâng și își lasă capul între coapsele femeii, cu mâinile întinse pe pieptul ei – le plimbă de pe un sân pe altul.
Simona Goșu, „Revederea”
Răsfoiala 