La aniversarea a 32 de ani de Nemira, am rugat-o pe Eli Bădică să ne împărtășească câteva lucruri din culisele muncii de editoare, despre echipa cu care lucrează de șase ani, lecturi preferate și cărți încă nepublicate. Ne-a răspuns cu multă răbdare și atenție și cu o listă de recomandări din care e greu să nu copiezi, ca să pui și pe lista ta de citit.

Eli Bădică a absolvit Literatură Universală și Comparată la Universitatea din București și are un master la SNSPA, în Antropologie. În prezent, este doctorandă a Facultății de Litere și cadru didactic asociat. Este editoarea colecției de literatură română contemporană a editurii Nemira, n’autor.

Ca jurnalistă literară, a fost, aproape șase ani, redactor-șef adjunct Bookoholic. A scris pentru publicații culturale cu reputație precum Scena9, Suplimentul de cultură, Dilema Veche sau Observator Cultural. De-a lungul timpului, a fost manager cultural, PR cultural, a organizat și moderat sute de evenimente și a susținut ateliere de scriere creatoare.

1. Ce voia Eli să se facă atunci când „o să se facă mare”? Și (dacă e cazul) când și cum a virat spre cărți?

Eli știe de la 6 ani, cu o claritate care poate părea surprizătoare ori banală, că va avea de-a face cu scrisul, cuvintele, poveștile când „o să se facă mare”. Să nu se înțeleagă, însă, că aș fi cunoscut vreo meserie legată de scris, habar n-aveam, la vârsta aceea, ce înseamnă „scriitor/-oare” sau, mai rău, ha, ha, „editoare”. 

Mâna mea dreaptă abia învățase să scrie (la propriu) și i se părea că nu există ceva mai frumos pe lume, a fost un moment magic, primul pe care și-l amintește memoria mea capricioasă. 

Curând, cum vă puteți imagina, am scris și altceva decât ceea ce ne dicta doamna învățătoare: poezie – asta chiar mă plasează în cea mai comună situație. Și, da, până la finalul ciclului pre-universitar, ba chiar și-n anii de facultate, am trecut și prin compuneri (dincolo de cele pentru școală), pagini de jurnal (discontinuu), de eseu, proză, scenariu, teatru, intercalate și cu materiale jurnalistice de tot soiul – pentru că-n gimnaziu credeam că asta vreau să fiu, jurnalistă –, de la interviuri la articole de opinie, de la anchetele sociale ori de investigație la cele culturale ș.a.m.d. Nu cred că există vreo formă de scriitură pe care să n-o fi încercat, de fapt (nici măcar cea publicitară, de pildă, ori cea digitală). În paralel, citeam pe rupte (susținut de prin clasa a 5-a și a 6-a, dar nu știam nici că poți avea vreo meserie legată de pasiunea asta) și mă înscriam compulsiv la o mulțime de activități extra-școlare și cursuri, de la cele de croitorie (nu întrebați!) la cele de fotografie, dicție, actorie (de teatru, film și de improvizație), dezbateri, regie (de film – printr-a 11-a îmi schimbasem părerea, credeam că voiam să fiu regizoare; până când am picat cu grație examenul de admitere la UNATC) etc. Mare parte dintre ele erau gratuite pentru elevi/liceeni/studenți, iar pentru celelalte am muncit și mi le-am plătit singură – într-un singur caz, am avut o sponsorizare (cu ajutorul proprietarei unui restaurant din orașul meu natal, unde lucram ca ospătăriță, și care a crezut în mine). 

Nu realizam atunci care era motivația din spatele programului infernal pe care mi-l făceam încontinuu, am priceput ulterior că mă străduiam să devin extrovertă, să mă pregătesc pentru a vorbi în public și cu oamenii din jurul meu, pentru a împărtăși povești pe cât de bine pot. 

Drumul a fost sinuos, m-a dus în multe locuri până când mi-am încheiat studiile de filologie și de antropologie și, treptat, am ales să rămân în România și în zona jurnalistică literară (cu alte multe simultan, cum ar fi predatul sau managementul cultural), iar după aceea am glisat spre ceea ce fac astăzi.      

2. Cât de mult citește un editor și cât timp îi rămâne să citească „literatură de răsfăț”?

Mult. Foarte mult. Și nu doar sute de manuscrise, ci și cărți deja publicate, în țară sau în străinătate, ca să rămână ancorat în realitatea de zi cu zi, să știe ce se publică, cum se scrie, care sunt inovațiile. Și nu doar cărți, ci și cronici, opinii, interviuri și tot așa, cu aceleași argumente. 

Sau cel puțin așa înțeleg responsabilitatea care vine odată cu această meserie. De aceea îmi dedic în fiecare dimineață, indiferent unde mă aflu și ce fac, chiar dacă sunt nocturnă, timp pentru lecturi din zone cât mai diferite (seara e posibil să fiu atât de obosită, încât să nu mai intre nimic). Dacă scopul întrebării era să dau și un răspuns cantitativ, o să spun că anul trecut am citit (și ascultat) 250 de cărți – pentru curioși, 80 de ficțiune, 65 de non-ficțiune, 40 de volume de poezie, 65 cărți pentru copii. Manuscrise ori materiale din presă nu știu, mi-e prea dificil să le țin socoteala. 

Cât despre „literatura de răsfăț”, e mereu pe ultimul plan. Întâi vine cea profesională, urmată de cea de necesitate, după care cea pentru mine. Din fericire, de multe ori sunt intersecții între ele. 

3. Cum alegi ce citești? De unde iei recomandări?

Când citești într-un ritm susținut, profesionalizat, așa cum ai face sport, de exemplu, nu-ți trebuie neapărat recomandări, ci timp. 

Altfel spus, pentru că sunt la curent grosso modo cu ce se publică, îmi aleg lecturile astfel încât să acopăr cât mai mult: literatură română contemporană, antropologie culturală, istorii culturale, volume de teorie, de știință, ficțiune străină, inclusiv comercială, studii de gen etc. etc. Interese personale și profesionale, din diverse unghiuri. 

Recomandările pot însă să influențeze – nu atât ce citesc, ci când citesc. Adică să prioritizez o carte sau alta, s-o urc în teancuri. Iar recomandările acestea pot veni de la prietenii mei, de la scriitorii cu care colaborez, de la colegii din sau din afara industriei, via câteva rânduri care să-mi atragă atenția într-o postare pe social media, o cronică, o listă, o intervenție la radio sau TV și tot așa.  

4. Care e spațiul tău ideal de lucru?

Nu am un spațiu ideal de lucru, ci o stare: libertatea. Libertatea din multiple perspective, dar mai ales libertatea de a gândi, a alege, a fi în mișcare, a schița, a schimba, a planifica, a scrie, a fi idealistă/a visa cu ochii deschiși.  

Altminteri, ultima decadă m-a învățat să lucrez oriunde, oricum, oricând. 

Îmi aranjez lucrurile în funcție de coordonatele în care sunt: dacă sunt în biroul (sau în alte spații) de acasă, de exemplu, pot edita, citi manuscrise și scrie în liniște deplină; dacă sunt la sediul editurii, pot răspunde la sutele de e-mailuri și mesaje de pe toate platformele posibile, pot avea ședințe cu ai mei colegi și tot soiul de întâlniri; dacă sunt pe drum(uri), atunci coordonez evenimentele, de pildă, sting focurile, sunt prezentă acolo unde este nevoie de mine. Iar declinările sunt (aproape) nesfârșite.

5. Din 32 de ani Nemira, câți sunt și cu Eli și care a fost cel mai greu dintre ei? 

6 ani dintre cei 32 ai Nemirei sunt și cu Eli.

La cea de-a doua parte a întrebării, aș putea spune că cel dintâi, cel în care am clădit fundația colecției n’autor, dar adevărul e că, cu timpul, mi-am dat seama că nu e greu neapărat să începi, ci să continui, clipă de clipă, chiar și când pare futil, chiar și când ai momente mai puțin senine, chiar și atunci când trebuie să iei decizii dificile. 

6. Trăim într-o cultură a muncii care glorifică schimbarea. Ce te-a ținut la Nemira în acești ani?

Am ajuns la Nemira, mai întâi, pentru că am intuit că am cu cine dialoga, chiar și în contradictoriu, și că am cu cine să construiesc ceva (semnificativ și durabil, sperăm noi). Apoi, m-a ținut la Nemira faptul că am avut cu cine să discut despre libertatea de care am nevoie, cu cine să dau formă viitorului, cu cine să împărtășesc greul despre care vorbeam mai devreme. Pentru că am avut și am încredere. Sprijin. Am mai spus-o, dar o s-o repet, pentru că e vital: poți să ai idei (/viziuni) cu nemiluita, dar dacă n-ai cu cine să le pui în practică, rămân niște idei (/viziuni) și-atât. De aceea țin să mulțumesc întotdeauna echipei Nemira (vă rog, uitați-vă la organigrama editurii și rețineți numele colegilor mei, contează enorm), dar și scriitorilor, partenerilor-prieteni și cititorilor, cu care împart acest drum. N-ar avea sens altfel, credeți-mă pe cuvânt.

7. Într-o frază, dacă se poate scurtă, pe înțelesul tuturor, cine este editorul de carte în procesul care aduce o carte în lumea cititorilor?

Cel mai de nădejde partener sau zâna bună, dacă vreți, care însoțește cartea în toate etapele ei. 

8. Dacă nu se numea n’autor, cum se numea colecția de literatură contemporană Nemira?

N-avea cum să se numească altcumva, dovadă că am rămas la numele ăsta, după câteva luni (chinuitoare) de căutat și vreo cinci pagini pline de propuneri. „n”-ul acela cuprinde în el tot ce ne doream: „N”-ul de la logo-ul Nemira (așa că am putea transpune n’autor în „autor Nemira”), n moduri de a vedea și de a scrie despre lumea noastră, plus narațiune și narator, două elemente esențiale în proză. 

Dar hai totuși să zic că aveam pe lista aceea și musai, o propunere care a picat rapid pentru că exista deja o altă colecție care purta denumirea asta. 

9. Cine e cel mai bine vândut n’autor anul acesta? Dar cel mai recent tradus și unde? 

De departe cel mai bine vândut n’autor de anul acesta este Florin Chirculescu, cu cel mai recent roman al său, Solomonarul. O să menționez, însă, și locul al doilea ocupat în vânzări, pentru că e extrem de relevant: Mihaela Buruiană, cu debutul ei, Pe cine iubești mai mult?

Cât despre traduceri, dat fiind că toamna trecută am participat la Târgul de Carte de la Frankfurt cu această misiune specifică de a promova portofoliul consistent de literatură română contemporană în rândul editorilor străini, e o mare bucurie că este deja în curs de traducere primul titlu n’autor. Este vorba despre o carte scrisă de Flavius Ardelean, Vene rare, care va apărea curând în Bulgaria. 

10. O carte la care muncești acum și despre care încă nu ai spus nimănui? Nu ne trebuie titlul, dar ceva „din casă”. 

Nimănui nu prea se poate, pentru că partenerul meu și ai mei colegi sunt invariabil cei care află întâi. 

Lucrez la mai multe cărți în prezent, care se află în stadii foarte diferite. Dintre ele, o să le menționez pe cele două care vor apărea în septembrie și care vor marca surpriza mult-așteptată pe care o pregătim. Pe una dintre ele am anunțat-o public la aniversarea n’autor și în câteva alte contexte: a treia carte a Ralucăi Nagy, care va fi, așa cum ne-a obișnuit scriitoarea în parcursul ei de până acum, inedită și memorabilă (cuvântul în sine are un înțeles aparte, e grăitor pentru ansamblu). Mai multe detalii, inclusiv titlul, le păstrăm momentan. În ceea ce privește cel de-al doilea volum, o să spun în avanpremieră că e un debut al unei autoare a cărei semnătură e cunoscută în spațiul cultural, care are o voce puternică și o carieră într-ale scrisului de cursă lungă.    

11. Un gând / un sfat pentru scriitorii care au un manuscris la sertar și nu știu care e drumul cel bun. 

Gândul ar fi să aibă răbdare – cu ei, cu manuscrisele lor, cu cei cărora le trimit spre lectură textele – și să nu renunțe, oricât de dificil le-ar fi. Dacă le vor fi refuzate, nu înseamnă decât că trebuie să lucreze pe ele în continuare și/sau nu au aterizat în locul potrivit pentru acestea. 

Sfatul ar fi să se documenteze a priori trimiterii unui manuscris despre spațiul editorial românesc, despre colecțiile de literatură română contemporană, despre tot procesul, și să citească pe cât posibil de multe cărți românești, ca să ia deciziile în cunoștință de cauză. Debutul e un pas important, totuși, ar fi vremea să ne asumăm mai multă responsabilitate pentru el. Ah, și să fie fairplay, să nu trimită la zeci de edituri deodată – nimănui nu-i folosește să-și piardă timpul/resursele (nici lor nu le-ar plăcea deloc). Sunt numeroase chestiuni de discutat, practici cel puțin îndoielnice, dar mă opresc aici.

12. Românii ar citi mai mult dacă…

… am (a)duce cărțile mai aproape de ei.

13. Cititul ar fi mai popular dacă…

… i-am face cu toții loc în viața noastră zilnic.

14. Scrii trei scrisori unor oameni care pot ajuta ca lectura să fie mai accesibilă celor pentru care cartea e un element străin, îndepărtat. Cui scrii și ce le ceri?

Dacă aș fi convinsă că ar ajuta în mod real, aș scrie un milion de scrisori, nu trei. De-a lungul anilor, am și scris, de altfel, în circumstanțe variate, unor oameni, am și discutat în contexte diverse, am și pus umărul la dezvoltarea unor proiecte în acest sens. Iar o parte din munca mea de astăzi e în aceeași direcție. 

Ca să nu pară că evit să răspund la întrebare, iată doi cărora le-aș scrie: Miniștrilor Educației și Culturii, oricine ar deține funcțiile în momentul respectiv (pentru că știm că una dintre probleme e fix instabilitatea politică, alături de incompetență și de nepăsare), să se așeze la o masă și să poarte niște conversații în acest sens, să colaboreze și să sprijine concret accesul la lectură prin programe și campanii. După care aș glisa spre mediul privat, cu o scrisoare colectivă adresată colegilor din industrie, care trebuie să priceapă odată și-odată că e nevoie de solidaritate, de strângerea rândurilor, de cooperare pentru ca lucrurile să evolueze. 

15. Ultima carte răsfoită, pe care ți-ai propus s-o cumperi curând.

Nu se poate un raft întreg? Nu de alta, dar listele mele sunt întotdeauna lungi, mult prea lungi. Suspectez că sunteți înțelegători, așa că înșir aici (doar) 10 volume dintre cele care vor ajunge în biblioteca mea curând.

În primul rând, ce n-am apucat încă să iau de la Nemira și vreau musai să citesc:

• Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga (Vorpal, colecție coord. de Svetlana Cârstean);
• Scrisori către Genica Athanasiou, de Antonin Artaud (Yorick, colecție coord. de Irina Cerchia, care a și tradus volumul);
• Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams (trad. de Bogdan Marchidanu, Armada Clasic, coord. de Marian Coman);
• Pântecul. Cum începe povestea noastră, de Leah Hazard (trad. de Carmen Strungaru, Orion, imprint coord. de Laurențiu Dulman). 

Apoi, ar urma așa:

• Lumea e oricum o idee proastă, de Cătălin Lazurca (OMG);
• Și tot mă ridic, de Maya Angelou (trad. Diana Geacăr, Vellant);
• Devotatul, de Viet Thanh Nguyen (trad. de Tatiana Dragomir, musai, ART);
• O istorie culturală a nebuniei, de Andrew Scull (trad. de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Polirom);
• Provocarea labirintului, de Italo Calvino (trad. Smaranda Bratu Elian și Oana Boșca‑Mălin, Biblioteca italiană, coord. de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine, Humanitas);
• Confesiunile unui librar, de Shaun Bythell (trad. de Mihaela Buruiană, Anansi. Ego, Pandora M, coord. Bogdan-Alexandru Stănescu).