Ficțiune, comunism, dragoste

Oare de ce mai fac o întreagă recenzie la Miere neagră, de Dan Pleșa, când știu bine că am un singur lucru de spus despre carte. Este excepțională. Fiecare cuvânt din roman este la locul lui. Nimic în plus, nimic în minus, nimic supralicitat, nimic banal. Dan Pleșa are tonul care pe mine mă farmecă în literatură – detașat și echilibrat, curajos și neconvențional.

Poate că tot ce am scris, tot ce mi-a venit să scriu ieri a fost o justificare. O tentativă ipocrită de a obține compasiune. Scriu pentru mine, dar undeva, neclar ca în umbră, e un cititor căruia îi spun tu în sinea mea. Aș vrea să-mi devină prieten și să mă respecte, după ce citește tot ce scriu aici. Tu pe care te rog să mă înțelegi, căci ție, cu vorbele mele, aș vrea să-ți smulg admirația.

Miere neagră

(Pentru mine) Miere Neagră este cartea românească de ficțiune a anului datorită cursivității, intrigii contrafactuale, protagonistului construit excelent și vocii seducătoare și autentice cu care narează povestea vieților noastre, așa cum le-am trăit pe vremea când libertatea era un vis din străinătate și, apoi, mai târziu, când am descoperit că libertatea săracilor e tot un fel de închisoare fără gratii, din care te uiți cu jind la lucrurile prețioase ale celorlalți.

tovarășe, ești mic și mort, repetat

Unul dintre lucrurile care m-au atras la carte este litera minusculă cu care este înscris în roman ceaușescu, tăticul demonic care ne-a vegheat blajin educația comunistofilă de deasupra tablei în sălile de clasă, în sălile de sedințe, în toate sălile vieților noastre. Între timp, undeva în România, se petreceau orfelinatele groazei, alimentarele foamei, triumful imposturii și alte frumuseți ale patriei așa cum era ea cu niște ani înainte de revoluția de la ‘89. Zice gura lumii, cei mai răi ani ai epocii de aur.

Mi-a plăcut mult tehnica asta de ticălos neglorios. Prin destituirea din funcția substantiv propriu, prin nivelarea “staturii” create de propagandă, prin uniformizare, Dan Pleșa îl reduce pe împușcatu la cine este azi pentru noi, un rest al istoriei. Un individ căruia ficțiunea i-a confiscat numele, pentru a-l așeza la locul lui de drept – locul infamiei.

Te duc cu preșul (fermecat), ca să nu spun ce este mai important din povestea unei omucideri cu final neașteptat. Miere neagră este o carte în care suspansul e minunat construit și dozat, iar eu nu voi fi cea care-l destramă. Nu cred că vreo cronică – iar asta nu mai e cronică, ci odă, pentru că atunci când iubești o carte, devii incapabil să-i vezi cu claritate lipsurile – poate să redea relevant atmosfera unei astfel de cărți.

Un detaliu care m-a făcut să îndrăgesc romanul patriotic al lui Dan Pleșa sunt trimiterile constante la literatură și rolul ei. Mi-a plăcut firescul cu care curg în poveste. Stephen King face același lucru (cu un personaj asemănător, un viitor ucigaș care scrie despre misiunea lui) în Billy Summers, dar nu cu aceeași măiestrie. Parcă nici personajul Billy, nici reflecțiile lui despre scris, cărți și menirea unui scriitor, nu sunt la fel de bine ticluite ca aici.

Dar nu-l omoară cineva, ca să scăpăm odată?

Poate că aceasta era una dintre cele mai comune (și nebune) speranțe în mințile românilor, în anii ‘80. Personajul central al cărții, Alexandru, un tânăr căruia i-a ajuns cuțitul la os (de vreo trei ori, cel puțin), decide să fie agentul secret care împlinește visul libertății. O să-l omoare pe netrebnic.

Poftim. Nu mă pot abține să nu-l adjectivez, să nu-l articulez pe decedatu. Alex nu face asta sau dacă face, iar eu nu-mi amintesc, nu cu asta rămâi, pentru că ceaușescu nu e descris prin cine este, ci prin cine au ajuns românii să fie trăind vremuri în care tot ce era valoros era îndepărtat, înlăturat, supus, iar oamenii erau captivi într-o realitate butaforică, de muzeu, în care singura sursă de bunăstare era (se repeta neîncetat că este) Partidul. Mai rămăsese doar iluzia că “va veni și acea zi.”

Alex este antieroul din umbră care vrea să aducă Ziua Zet. S-a săturat de comunism, de neputințe și nedreptate, de captivitate și se pune pe treabă. Se sacrifică pentru patrie și popor, deși nu asta spune, ci își spune propria poveste de viață, întrețesută între poveștile de dragoste care îl transformă din băiețel, în băiat, în bărbat.

Am scris mai sus romanul patriotic din cauza unei fraze, care îl obsedează pe Alex în așa hal, încât ar vrea s-o scrie și rescrie până ce sensul ei devine limpede și irevocabil.

Dulce ca mierea e glonțul patriei.

Propoziția este titlul unui jurnal de armată, scris de Petru Popescu și publicat în anii 70. Încă o ipostază a unor vremuri și mentalități care acum par irepetabile, în care patriotismul avea ca unitate de măsură capacitatea individului de a renunța la viață pentru neatârnarea neamului. N-a fost aleasă ca personaj de fundal doar pentru sonoritate și frumusețea de oximoron, ci pentru că Alex își asumă voluntar o misiune simultan patriotică și anti-patriotică.

Ce-i dai unei patrii care te crește, te îngrijește, te iubește, doar pentru a-ți cere mai târziu să-i dai totul înapoi și poate să mori pentru ea?

Dulce ca mierea glonțul patriei.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Toată iubirea pe care nu o putem salva

Dragostea este ingredientul care înmoaie, frăgezește proza lui Dan Pleșa, astfel încât citind nu ai sentimentul apăsător al gravității, care apare atunci când citești o carte despre amestecul (invazia) istoriei mari în istoria omenească. Protagonistul nu e numai un criminal accidental, e și un tip care iubește, e iubit, e părăsit, părăsește. E vulnerabil, dar hotărât să nu se lase. E slab, dar are putere. Alex este unul de-al tău. Ar putea fi real… Este, pentru că simte ca tine.

Și, dacă tu, cititorule, ai trecut de borna 40 în actele emise la nașterea ta de republică, tot ca tine a trecut și Alex prin anii de zgură dinaintea revoluției, prin cei ai tranziției și fabuloșii ani europeni care vesteau o nouă epocă aurită. Miere neagră ne strânge laolaltă pe noi, cei care ne strângeam altădată în jurul unui banc cu împușcatu, în jurul unei cărți, în jurul Thrillerului lui Michael, proiecție specială în sufrageria vecinului de la 8 sau în jurul cisternei de la Pompieri care distribuia apă de băut în gălețile orășenilor care strângeau împreună cureaua și tobineții, ca să plătească datoria externă a patriei. Iar mai târziu, în jurul tarabelor cu alba-neagra, în piețele inundate de blugi și casete video cu filme nemaivăzute, în piețele inundate de speranțe noi și de noi revoluții.

Iar dacă încă n-ai schimbat prefixul la 4, o să dai în cartea asta peste un dulce tratat de istorie a mentalităților recente, care te poate ajuta să-ți îmblânzești vreo câteva dileme existențiale, care inevitabil vor veni peste tine într-o proastă zi să te-ntrebe de ce trăiești (aici, în patria ta iubită) așa cum trăiești.

Dan Pleșa reușește o combinație echilibrată de genuri – jurnal, thriller, roman realist, romance și ceva în plus al cărui nume nu-l găsesc – cu care își face cititorul să simtă deopotrivă dulceața primei iubiri și ale celor ce-o urmează, amărăciunea (mierea neagră a) deziluziei maturizării și nebunia iute a planurilor mărețe care-ți dau avânt și putere să răzbați la lumină din mierea neagră a deznădejdii.

Înainte de final, o provocare pentru cei care au citit cartea și sunt aici doar că să mai prelungească plăcerea lecturii și să-și confirme simțirile prin ancorarea în altele aidoma.

Oare văd eu ce nu este* în Miere neagră printre rânduri, în spatele lor, sau criminalul din carte suntem noi toți cei care ne-am dorit să moară ceaușescu, am vizualizat (unii cu toată ura, alții mai cu frică, fugace) clipa morții sale în reverii și fantezii în care căutam cu mintea armele și ferestrele pitite prin care l-am putea lua în cătare și elimina din viitor? E personajul lui Dan un neam unit care și-a ucis tăticul demonic și blajin prin puterea voinței împărtășite, iar moartea lui sângeroasă o profeție care s-a autoîmplinit**?

V-ați gândit și voi la asta?

* Vedem lumea cum suntem, nu cum este, scrie Anais Nin.

** Despre profețiile care se autoîmplinesc.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Fragment Miere neagră, Dan Pleșa

INTERVIU Mihai Radu: “Organul empatiei se poate lucra, ca un mușchi, literatura ajută la asta.”

Romane cvasi similare citite de noi

Grădina de sticlă

Legată cu funia de pământ

Anomalia