Cu sprijinul editurii Polirom, prezentăm în continuare un fragment din romanul Stela de Simona Goșu, publicat recent în colecția Ego. Proză.
„Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.”
Gabriela Adameșteanu
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment Stela, Simona Goșu
Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică‑sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir‑te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n‑aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într‑o sală de spectacol. De mic îl lua taică‑su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l‑a rugat pe bărbatul de la uşă să‑i lase să intre, minţind că i‑a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n‑aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i‑a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei‑patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să‑i atingă.
Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i‑a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus‑o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s‑a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi‑a dat seama cu ce se mănâncă şi de‑abia aştepta să monteze un spectacol nou. Erau trei recuziteri la vremea aia – recuziteri‑şefi se chemau toţi pe‑atunci: maşinist‑şef, luminist‑şef – şi fiecare avea spectacolul lui, îl prelua de la lectură şi îl lucra până ieşea la rampă, dar, dacă era nevoie de mai multe braţe la câte unul, săreau şi ceilalţi. După primii zece ani, putea să zică, cu mâna pe inimă, că ştie ce e ăla teatru, iar după douăzeci i‑a intrat în sânge şi acolo i‑a rămas. Când intra pe poarta teatrului, uita de Palisadei, de avocat şi procese, de AVC… Până şi de Lăcră. Teatrul era leacul lui şi îşi dădea seama că Stela nu avea partea asta de viaţă. Cum să‑ţi mai plângi de milă când vezi că actorul nu‑şi găseşte obiectul? Erau zile când făcea kilometri pe scenă. Nu există artist fără tehnic, nici tehnic fără artist. Recuzita, decorul, sunetul, lumina, toate sunt importante, iar una fără alta nu se poate. Că era repetiţie, că era spectacol, se ducea în magazin, lua decorul, se ducea pe scenă şi monta. Săptămâna trecută i‑a zis scenograful să facă bine să rămână sănătos cât mai mult. „Mircea, dacă ieşi la pensie sau dacă se întâmplă ceva cu oricare de la tehnic: maşinişti, recuziteri, cabiniere, machieuze, operatori de sunet, de lumină, nu are cine să vă ia locul, pentru că oamenii tineri nu sunt interesaţi.“
Mai multe despre Simona Goșu
RECENZIE Fragil, de Simona Goșu. Viața care ne lovește, viața care ne mângâie
rasfoiala.com 