Ne vedem în august, de Gabriel Garcia Marquez este un roman tulburător în care destinul protagonistei Ana Magdalena Bach și cel al scriitorului se îngemănează într-o căutare îndărătnică, obsedantă a tinereții, iubirii și forței de a trăi. Nu veți găsi aici doar o recenzie la Ne vedem în august, Gabriel Garcia Marquez”, ci și o declarație de dragoste pentru literatura lui, pentru care un titlu mai potrivit ar fi “Note după dor” sau “Telegramă pentru copiii care nu ascultă de părinți”.

Despre “Ne vedem în august”, cea din urmă literatură a lui Gabriel García Márquez, scriitorul însuși a spus: “Trebuie distrusă”. După ce au ținut manuscrisul zece ani la sertar, fiii săi răspund în prolog:

Printr-un act de trădare, am hotărât să punem mai presus plăcerea cititorilor față de celelalte considerații. Dacă ei se vor bucura, e cu putință ca Gabo să ne ierte. Avem încredere că așa va fi.

Despre destrămare, pierdere uitare, cu instrumente literare

Gabriel Garcia Marquez a scris “Ne vedem în august”, a continuat să scrie și rescrie în ultimii săi ani de viață, în vreme ce mintea lui se împotrivea destrămării, căuta un țărm neclintit prin ceața teribilă a bolii. Rezultatul e un roman care amintește de frumusețea seducătoare a frazelor înmuiate de căldura verii nesfârșite, de picanteria idilelor din poveștile preaiubite ale lui Gabo și care face un portret tremurător unei femei nu chiar bătrâne, o femeie care revine an de an pe insula pe care mama ei odihnește pentru eternitate, pentru a-și aminti de ea, pentru a regăsi… Oare ce-a pierdut Ana Magdalena Bach? Ce ar vrea să recupereze…? Tinerețea, îndrăzneala, iubirea, mama, relația, fiica, neliniștea, viitorul? Toate acestea și încă ceva care-ți stă pe limbă, dar pe care nu-l poți numi.

Ne gândim, cu prejucățile neștiinței, că Garcia Marquez n-a putut mai mult decât un portret. Dar dacă ce a vrut, de fapt, poate chiar fără să știe, a fost un autoportret? Dacă Ana Magdalena Bach nu e doar un personaj? Poate e un alter ego al lui Gabo, mesagerul lui în lumea cititorilor. Poate este ființa lui de litere feminină care se înverșunează să se întoarcă la noi în ciuda vârstei și a neputinței. Vrea să revină în acel loc de dulce al inimii sale, la o stare de grație pierdută. Ca o stafie de abur arzător care pleacă doar ca să revină, căutând neobosit, inventând căi noi către marea ei dragoste. Literatura.

Ce s-a pierdut din literatura lui Gabriel Garcia Marquez?

Lipsește, din această poveste a femeii care se răzbună pe trădarea trupului, care se încăpățânează să-și trăiască viața și pasiunile în pofida neputințelor, umorul uneori obraznic, alteori galant sau grațios al lui Garcia Marquez, talentul lui fantastic de a face dintr-o frază un montaña rusa care îți întoarce ființa și mațele pe dos, dar pune la loc bucurie, plăcere și entuziasm. M-am întors și eu, ca Ana, ca Gabo, la trecut, la “Povestea târfelor mele triste”, ca să recuperez ceva ce doar se întrevede în “Ne vedem în august”. Bucuria scrisului cu nerv, autoironia, hazul de necaz, sfidarea fricii.

La 11 noaptea, când se închide ediția începe adevărata mea viață. Dormeam în cartierul chinezesc de două sau trei ori pe săptămână și în tovărășii atât de diferite, că în două rânduri am fost încoronat drept clientul anului.

*

N-am avut niciodată prieteni la cataramă și puținii care s-au apropiat de mine sunt acum la New York. Vreau să spun că sunt morți, căci acolo presupun eu că se duc sufletele rătăcitoare, ca să nu se confrunte cu adevărul vieților lor trecute.

*

M-am dezbrăcat și mi-am aranjat hainele cum am putut mai bine pe umeraș, ca să nu șifonez mătasea cămășii și dunga pantalonilor de in. Am urinat în closetul cu lanț, așezat precum m-a învățat de mic Florina de Dios, pentru a nu stropi marginea vasului și, chiar și acum, lăsând modestia la o parte, cu un șuvoi năvalnic și neîntrerupt, de mânz sălbatic. Înainte de a ieși, m-am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m-a privit de acolo nu era mort, ci lugubru și avea o gușă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită.

⁃ La naiba, i-am zis, ce pot să fac dacă nu-ți sunt pe plac?

Fragmentul acesta, ultimul, din romanul Povestea târfelor mele triste în care puterea cuvintelor lui Gabo era la locul ei, aproape că se reflectă în ultima sa carte. Doar aproape. Căci din onestitatea lui râzătoare, din autoironia savuroasă, a rămas contemplarea melancolică din care lipsește ceva – acel ceva.

Iată cum se vede Ana în oglindă:

După ce s-a șters, și-a cercetat în oglindă sânii rotunzi și semeți, în pofida celor două nașteri. Cu vârfurile degetelor și-a întins obrajii spre ceafă, ca să-și amintească de cum fusese în tinerețe. N-a luat în seamă ridurile de pe gât, care nu mai aveau leac, și și-a examinat dinții perfecți, spălați de curând după prânzul de pe feribot. S-a dat cu deodorant la subsuorile bine rase și și-a pus bluza de bumbac răcoros cu inițialele AMB brodate pe buzunar. Și-a periat părul lins, lung până la umeri și l-a legat în coada de cal cu eșarfa cu păsări. La sfârșit, și-a dat pe buze cu ruj simplu de vaselină, și-a umezit cu limba degetele arătătoare ca să-și netezească sprâncenele îmbinate, și-a dat o picătură de parfum Maderas de Oriente după urechi și s-a așezat în cele din urmă în fața oglinzii cu chipul ei de mamă tomnatică. Tenul fără urmă de farduri avea culoarea și textura melasei, iar ochii de topaz erau frumoși sub pleoapele întunecate de gene. S-a cercetat temeinic, s-a judecat fără milă, și a găsit că arăta aproape la fel de bine cum se simțea. Abia când și-a pus inelul și ceasul și-a dat seama că întârziase: era patru fără șase, dar și-a acordat un minut de nostalgie pentru a contempla egretele ce pluteau nemișcate în reveria arzătoare a lagunei.

Când te întorci la povestea despre târfele triste și Profesorul Deal Sumbru, îți dai seama că în Ne vedem în august, scopul lui Garcia Marquez a fost o carte, feminină de astă dată, în care bătrânețea, cu regretele și neputințele ei, cu fricile și slăbiciunile, sunt combătute încă o dată cu ultima, singura armă care ar putea s-o facă de râs: literatura. Spiritul tânăr. Revanșa nonșalantă. Dar dragul de Gabo nu mai are acces liber la ele, ci la variantelor lor fragmentare, insuficiente pentru a recompune Romanul.

Îl regăsești, cu încântare, aici:

“August era luna cu călduri și ploi torențiale nebune, dar ea a considerat că e încă o penitență din cele pe care trebuia să le ducă la bun sfârșit fără greș și întotdeauna singură. Unica slăbiciune a fost când a cedat insistenței copiilor de a merge la mormântul bunicii și natura s-a răzbunat cu o traversare cumplită. Șalupa a plecat în ciuda ploii, ca să nu-i apuce noaptea pe drum, și copiii au ajuns îngroziți, doborâți de răul de mare. De data aceea, din fericire, au putut dormi în primul hotel turistic construit de senator în numele său cu banii statului.”

“… a înțeles dorința mamei ei când a văzut splendoarea lumii de pe culmea cimitirului. Era unicul loc solidar în care nu se putea simțea singură.”

Apoi piere:

“A impresionat-o mulțimea de pescari negri cu brațul mutilat de explozia prematură a pachetelor de dinamită.”

Mai lipsește din “Ne vedem în august” și construcția gradată, filigranată a suspansului, care te face să nu mai știi de tine, să rabzi nemâncat și nebăut ore la rând, căci nu mai ești pe lumea asta, ci dincolo de ea, ai fost transferat în carne și os în ficțiune, doar pentru că ai pus mâna și ai deschis “Cronica unei morți anunțate” (și câte alte, toate!, povești minunate ale sale…)

Ia cu tine tot ce ai trăit!

Ca un ultim omagiu adus fericirilor sale, Garcia Marquez pune în sipetul din “Ne vedem în august”, prin personajul Domenico, soțul Anei Bach (!), muzicile sale de suflet, Brahms, Dvořák, bolerourile și valsurile, dansuri de care n-ai mai auzit vreodată. De cealaltă parte, Ana străbate literatura universală alegându-și favoritele: Dracula, Antologia literaturii fantastice (Borges, Bioy Casares și Ocampo) sau Ziua trifidelor de John Wyndham.

Referințele la Dracula, trei, nu sunt accidente. Ele trimit la dorința de “sânge” proaspăt cu care, asemenea unei creaturi doar pe jumătate omenească, care sacrifică viețile celorlalți de dragul nemuririi, Ana revine pe insulă, august după august, căutând tinerețea, vigoarea, viața pierdute acum și încearcă să le recupereze în aventuri de-o singură noapte cu ființe rătăcite ca ea, animale nocturne, anonime și uitate repede.

Finalul este cea mai bună parte a romanului, care va salva cartea în ochii multor cititori. Gabriel Garcia Marquez strălucește și reușește – metaforic și formal – o ultimă pagină în care scriitorul și cititorul se regăsesc prin farmecul cuvintelor. Nedumerit și tulburat, te întrebi, laolaltă cu Ana, Stai puțin, ce s-a ? Când s-a petrecut această minune pe nume Viață? Când a trecut? Ceea ce pare abrupt și neînduplecat, este finalul demn pe care Gabo îl cere de la viață și de la cititori. Să moară cu adevărat și pentru totdeauna. În ultima lui propoziție, auzi râsul etern din ochii lui și demnitatea cu care-ți scrie:

Nu regret nimic. Nu regreta nici tu! Ia cu tine tot ce ai trăit, chiar și moartea!

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

ANIVERSARE Gabriel Garcia Marquez, scriitorul care ne-a îndrăgostit de America Latină

NOUTATE Drumul spre Macondo, Gabriel Garcia Marquez

TOP cărți recomandate de Oprah Book Club – toate titlurile disponibile în limba română