Cartea este un monolog lung și plin de viață al unui tânăr din New Jersey, Alexander Portnoy, care are probleme cu mama. Doamna Portnoy își face griji pentru orice, inclusiv pentru sănătatea celor două orificii principale ale băiatului. Romanul a ajuns pe prima pagină a ziarelor pentru scenele grafice de plăcere autoprovocată. Sub comicul savuros se ascunde un roman sofisticat de maturizare, care sapă adânc nu doar în privința sexului, ci și în probleme de adaptare și clasă socială.

Cea mai amuzantă carte despre sex scrisă vreodată (The Guardian)

Seria de romane scrisă de Maupin despre viața din San Francisco începe în 1978, cu „Cronicile”. Te poți cufunda în aceste romane accesibile, foarte populate, dulci și acre deopotrivă fără nicio grijă. San Francisco, sub privirea lui Maupin, devine decorul unei elaborate comedii de moravuri. Primele romane au fost printre primele opere de mare tiraj care au pus pe picior de egalitate personajele homosexuale și heterosexuale. „Acest oraș”, spune un personaj, „îi relaxează pe oameni”. Romanele lui Maupin au un spirit șugubăț, dar fac observații pertinente și istețe. Proza lui clarifică lucrurile care contează.

„Oreo” a fost primul și singurul roman al scriitoarei. Are ca protagonistă o tânără, pe jumătate neagră, pe jumătate evreică, aflată în căutarea tatălui ei absent. Umorul sexy și libertin cucerește încă de la primele paginic. Ross se delectează cu limbajul, amestecând idișul cu limbajul vernacular al negrilor și transformând cuvinte precum „kuklux” în verbe. Oreo se opune convențiilor nescrise care încă există pentru romanele scrise de femei de culoare. Nu există nimic despre revanșă sau răscumpărare în carte. Titlul nu se referă la Biblie sau la blues. Nici la sclavie. Personajul nu este violat sau abuzat. Cartea lui Ross se numără, de asemenea, printre marile romane culinare americane, scris cu multă bucurie.

Această carte a inițiat o franciză națională, cu personajul îmbătrânind, în cele din urmă până la vârsta mijlocie. Adrian Mole este copil unic în Anglia epocii Thatcher, cu părinți din clasa muncitoare care nu se înțeleg. Tatăl său bea, mama sa descoperă feminismul. El are coșuri, vise umede, un job în distribuirea ziarelor, un prieten în vârstă și o pasiune pentru o colegă de clasă, Pandora. Convins că este un intelectual, cu o listă impresionantă de lecturi, trimite poezii la BBC. Poate că folosește cuvântul „mort” un pic cam mult, dar observațiile sale naive despre viețile complicate ale adulților în scurte însemnări de jurnal sunt viață pură.

Povestit din punctul de vedere al doamnei Hawkins, care își petrece nopțile privind în urmă la viața ei de tânără văduvă de război și editoare, în Londra anilor 50, acest roman alunecos include, printre altele, amenințări anonime, un editor șarlatan, pseudoștiința radionicii, metafizica răului, o poveste de dragoste și aprobarea pisicilor. Doamna Hawkins este vioaie, inteligentă și vorbește simplu. Se bagă într-o mulțime de probleme, atunci când insistă că un scriitor cu relații, pe nume Hector Bartlett, este, după cum spune (în mod repetat și fără scuze), un grafoman. Epitetul este refrenul de încredere al cărții, întotdeauna amuzant, dar ghidușia autoarei este cea care strălucește pe tot parcursul cărții.

American Psycho alias Patrick Bateman, un tânăr ucigaș în serie de pe Wall Street, cu studii la Exeter și Harvard, a declanșat o isterie în 1991, când romanul care îl care ca protagonist a fost publicat. Feministele au propus boicoturi, Ellis a primit amenințări, iar turneul de promovare a cărții a fost anulat. The New York Times cerea „Tăiați această carte!”. Datorită adaptării cinematografice din 2000, regizată de Mary Harron, umorul sec și satira acidă din romanul lui Ellis au devenit evidente. Bateman, fan înfocat al lui Donald J. Trump, este un parvenit nerușinat al unei generații fără suflet de pe Wall Street. La fel ca Tony Soprano și Walter White din „Breaking Bad”, Bateman a devenit un antierou american caustic. Cine, în ficțiunea literară recentă, a creat un personaj negativ mai indelebil? Zâmbetul său însângerat conține esența Americii.

Cel de-al doilea roman al lui Fielding este o capsulă a timpului efervescentă despre flirtul la serviciu înainte de #MeToo (unde se puteau întâlni funcționarii înainte de aplicații?), despre anxietatea legată de îngrășare înainte de Ozempic (feminismul n-a cucerit nici asta) și despre Cool Britannia care a depășit o lungă domnie a conservatorismului. Pentru ca nu cumva cineva să respingă cartea ca ambalaj reambalat (inițial era o rubrică în The Independent) sau mai rău („chick lit”), vă reamintim că intriga sa clasică este împrumutată abil din „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen, cu eroul masculin numit Darcy, personaje asemănătoare cu domnul Wickham și doamna Bennet și o observație acidă a manierelor și obiceiurilor englezești. Fielding reușește să exprime perfect dialogul interior al unei londoneze 30 +, crescută cu reviste pentru femei, chipsuri și TV.

La fel ca serialul TV „The Office”, apărut deopotrivă cu romanul lui Ferris, „Și atunci ne-au terminat” explorează ideea că uneori colegii formează – cu siguranță nu o familie, toată lumea știe! – dar un soi de colectiv diform cu o dinamică interesantă. Acțiunea se petrece într-o agenție de publicitate din Chicago, iar cartea își ia titlul din primul roman de Don DeLillo, „Americana„, scris inventiv la persoana întâi plural. Spectrul concedierilor planează asupra angajaților care se întrec să conceapă o campanie pro bono imposibilă: să facă să râdă persoanele cu cancer de sân. De la scaune comode la mailuri, mâncare gratuită și întâlniri plictisitoare, Ferris invocă cele mai banale elemente ale culturii gulerelor albe pentru a le satiriza societatea.

Această carte este teribil de sumbră și simultan ușoară și amuzantă. Titularul Oscar Wao e un tânăr supraponderal și tocilar care își dorește cu disperare să-și piardă virginitatea. De asemenea, cartea este nimic mai puțin decât istoria Republicii Dominicane, sub conducerea brutală a lui Rafael Trujillo, alias El Jefe, „cel mai dictatorial dictator care a dictat vreodată”. Gluma supremă este „fukú”, numele unui blestem al Lumii Noi, care poate explica orice nenorocire sau tragedie (și e tragedie din belșug în aceste pagini). Povestit într-o spanglish liberă și profană de colegul de cameră al lui Oscar și presărat cu note de subsol, romanul pledează pentru scris ca fiind talismanul care te scapă de ghinion, zdruncinând și reordonând vechile convingeri defetiste.

„Io contra Statelor Unite ale Americii” ar putea fi romanul preferat al criticului care l-a ales pentru acest top. Este cu siguranță cel mai amuzant. Este vorba despre un tânăr de culoare, născut la periferia orașului Los Angeles, care devine vânzător de pepeni artizanali și iarbă (o tulpină se numește Anglofobie). Pornind de la o sămânță de canabis, Beatty ia la rost experimentul american. Se varsă sânge adevărat: tatăl naratorului este împușcat mortal de polițiști, practic pentru că a condus în timp ce era negru. După o serie de evenimente din ce în ce mai scandaloase, naratorul reînvie unele dintre cele mai rușinoase nedreptăți rasiale din istorie și ajunge să se apere în fața Curții Supreme. „După o lungă pauză”, scrie Beatty, „am înfruntat în cele din urmă prezidiul și am spus: „Onorată instanță, pledez ca om”.

Moshfegh scrie cu un aplomb mizantrop care se revarsă într-o comedie acidă. „Un an de odihnă și relaxare„, a cărui acțiune se petrece cu aproximativ un an înainte de 11 septembrie 2001, este despre o tânără care devine dependentă de antidepresive și de alte medicamente, precum și de somnul care rezultă din ele. Asemenea lui Oblomov al lui Ivan Goncharov, îi este greu să se ridice din pat. Apoi găsește un medicament care o va ajuta să-și realizeze ambiția de a dormi aproape tot timpul. O singură problemă: începe să fie somnambulă. Moshfegh trimite la ramificațiile politice ale poveștii sale; impulsul de a dormi într-o perioadă tulbure a istoriei nu este neobișnuit. Mult mai neobișnuite sunt probitatea și inteligența pe care le extrage din acest vis de poveste.