Câștigătoarea premiului Pulitzer Elizabeth Strout a acordat un interviu ziarului britanic The Guardian, în care vorbește despre pasiunea pentru literatura Virginiei Woolf, lecturile din John Cheever și povestea lui Pușkin care a făcut-o să plângă.

Cartea care m-a schimbat în adolescență

A Separate Peace de John Knowles. Acțiunea se petrece în principal în campusul unei școli private din SUA, într-o vară din perioada celui de-al doilea război mondial, iar povestea este despre doi prieteni buni, dintre care unul sfârșește prin a provoca moartea celuilalt. M-a schimbat datorită replicii

„Nimic nu dăinuie, nici măcar un copac…”

Nu de puține ori mă gândesc la ea. Cartea vorbea cu sinceritate despre efectele toxice ale geloziei. Nu mă gândisem niciodată la astfel de lucruri. Aveam 14 ani când am citit-o.

Cartea care m-a făcut să vreau să devin scriitor

În mod ciudat, nu-mi amintesc o carte anume care să mă fi făcut să vreau să devin scriitoare. Nu-mi amintesc să nu fi fost scriitoare, iar asta pentru că, de îndată ce am învățat să scriu, mama îmi spunea să notez ce am făcut în ziua respectivă. Dar îmi amintesc că, la un moment dat, spre sfârșitul copilăriei, am citit o carte (din păcate nu mi-o amintesc) și m-am gândit: „Oh, am avut gândul ăsta!”. Și atunci am înțeles că din cărți am putea afla o idee despre cum este să fii o altă persoană și să ne vedem uneori oglindiți. A fost un moment puternic.

Autoarea la care m-am întors

Gertrude Stein. Făcusem cunoștință cu opera ei în facultate, cu Trei vieți, și am recunoscut că nu era pentru mine. Dar am devenit curioasă pe măsură ce trecea timpul, așa că am citit mai mult, în special biografia lui Alice B Toklas și am devenit și mai intrigată.

Cartea pe care am recitit-o

Doamna Dalloway de Virginia Woolf. Am citit-o prima dată înainte să împlinesc 20 de ani și mi-a tăiat respirația. La fiecare câțiva ani – timp de ani de zile – am recitit acea carte și întotdeauna am găsit-o ușor diferită, pentru că eu eram ușor diferită. Uneori eram mișcată de grația și demnitatea ei liniștită; alteori eram foarte emoționată de bietul Septimus. Apoi am încetat să o mai citesc, cam în momentul în care am ajuns la vârsta doamnei Dalloway. Cartea avea o tristețe pe care nu o recunoscusem pe deplin până atunci.

Cartea pe care nu aș putea s-o recitesc

Muntele vrăjit de Thomas Mann. La vârsta de 20 de ani, aveam de mers cu metroul prin oraș dus – întors câte o oră, de câteva ori pe săptămână, iar aceasta era lectura mea de metrou. Îmi plăcea foarte mult și făcea călătoria mult mai rapidă. Dar nu m-aș mai întoarce la ea. Sunt prea multe alte cărți de citit. Îmi amintesc că atunci când am terminat-o (oh, finalul!) m-am gândit: Nu voi mai citi asta niciodată, dar mă bucur că am făcut-o. Am citit postfața scrisă chiar de Mann și el sugera cititorului să citească cartea a doua oară. Am fost frapată de acest lucru. Eu nu i-aș cere niciodată unui cititor să-mi citească cărțile – nici măcar o dată! Depinde de el.

Cartea pe care am descoperit-o mai târziu în viață

Antologia povestirilor lui Alexander Pușkin. Întrucât îi cunoscusem opera în primul rând ca poet, am fost surprinsă să văd această carte. Povestirile, multe dintre ele, au o asemănare structurală, dar sunt foarte bune. Una dintre ele, Căpitanul de poștă, m-a făcut să plâng. Mi-e teamă să o citesc din nou pentru că s-ar putea să nu aibă același efect, deci prefer să o păstrez în inimă.

Cartea pe care o citesc acum

Jurnalele lui John Cheever. Cu mulți ani în urmă, iubeam această carte cu o pasiune extraordinară și reveneam la ea tot timpul – și apoi, într-o zi: s-a terminat. Pur și simplu, nu mi-a mai vorbit. Iar de curând am regăsit-o și mă minunez de lucrurile pe care le subliniasem cu atâția ani în urmă.

Cartea cu care mă răsfaț

The Collected Stories de William Trevor. Citesc aceste povestiri iar și iar și nu mă plictisesc niciodată de ele. Sunt blânde și țepoase și nuanțate și emoționante. Le iubesc de fiecare dată când iau cartea în mână.

Recomandarea Răsfoiala

Cea mai recentă carte a lui Elizabeth Strout, Tell Me Everything, publicată cu câteva zile în urmă de editura Viking a fost nominalizată pentru mai multe premii literare prestigioase. Romanul aduce laolaltă personajele create de autoare în cărțile sale.

Se petrece într-o toamnă, în Maine, unde avocatul Bob Burgess este implicat în ancheta unei crime, apărând un bărbat singuratic și izolat, acuzat că și-a ucis mama. Bob s-a împrietenit cu celebra scriitoare Lucy Barton, care locuiește în josul străzii, într-o casă lângă mare, împreună cu fostul ei soț, William. Lucy și Bob se plimbă împreună și vorbesc despre viețile lor, despre temerile și regretele lor și despre ce ar fi putut fi dacă… Între timp, Lucy face în sfârșit cunoștință cu faimoasa Olive Kitteridge, care locuiește acum într-o comunitate de pensionari de la marginea orașului. Își petrec după-amiezele împreună în apartamentul lui Olive, spunând povești despre oameni pe care i-au cunoscut – „vieți neînregistrate”, cum le numește Olive, care conferă un nou sens propriilor vieți.

Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Recenzie Olive Kitteridge, Elizabeth Strout

RĂSFOIALA 10 cărți scrise de femei, despre femei inubliabile

CORESPONDENȚĂ Elena Ferrante și Elizabeth Strout despre scopul scrisului și “dificultatea de a scrie”