Recenzie Olive Kitteridge, Elizabeth Strout

Pe Olive Kitteridge am descoperit-o în miniseria HBO, dintr-o prostie, cum se zice. O interpreta, perfect cred eu, după ce am citit și cartea, Frances McDormand. O babetă colțuroasă și haioasă, pe cale să devină fostă profesoară, pe care-ți vine aproape simultan s-o iei la palme și s-o alinți. Poate, poate, vreuna dintre corecții va nivela asperitățile din cuvintele și purtările doamnei. Pentru că Olive nu le are deloc cu politețea, cu diplomația, cu blândețea.

Frances McDormand

Înainte să scriu recenzia despre cartea lui Elizabeth Strout, câștigătoare Pulitzer Prize, am aruncat un ochi pe Goodreads, să văd cum o văd alții pe Olive. Am fost uimită să descopăr cât de mulți cititori au ajuns, la fel ca mine, la carte datorită miniseriei. Se plângeau că nu sunt asemănătoare – cartea ar fi mai bună. Posibil.

În cazul meu, între carte și film s-a scurs ceva vreme, așa că m-am bucurat de ambele. Mai mult, Olive a mea avea un chip deja – al lui Frances – și produsese ceva efecte înlăuntrul meu, așa că mi-a fost drag și ușor s-o cunosc și în carte.

Olive Kitteridge e varianta feminină și mai fin elaborată a unui bărbat pe nume Ove (de Fredrik Backman). O tipă singuratică, arogantă, cu gură mare, nepricepută la relații sociale, pentru care contactele cu oamenii sunt o sursă de angoasă. Te face să te întrebi – cum naiba a fost ea profesoară? Răspunsul e simplu – cum a putut. Minunatul Domn Trandafir al nostru există rareori în carne și oase, iar ficțiunea imită viața, nu?

M-am tot întrebat de unde simpatia puternică, viscerală, pentru antieroi (-ne), pentru personaje mofturoase, (aparent) pline de defecte, neprietenoase, cum sunt Olive și Ove. Există oameni (reali) pe care-i simpatizez tot pentru felul acesta de-a fi brut, necosmetizat, necizelat. Răspunsul e simplu. Riscurile sunt minime cu ei. Ceea ce vezi este (de obicei) ceea ce este. Le-aș numi personaje – terapeut, pentru că asigură un minim de confort emoțional.

Olive e acră și brutală și nu se străduiește să pară mai brează decât e. (Nu știu dacă toleranța față de propriile neputințe e ceva bun, dar poate este.) De la Olive știi la ce să te aștepți și totuși, din când în când, face un gest care te deconcertează – oare n-ai judecat-o cumva prea repede și prea aspru?

Umanitatea lui Olive frapează și cucerește, capacitatea ei de a fi mai mult decât profesoara dură și rea de gură pe care aveai impresia că “ai citit-o”. Are lipsuri vizibile ca mamă și soție, dar are și empatie și capacitatea de a reacționa prompt și eficace, calități care ies la iveală în situații de criză, mai ales.

Primul volum, Olive Kitteridge, mi-a lăsat mai degrabă decât memoria unor povești și întâmplări, acest sentiment de confort pe care-l creează prezența nefiltrată a lui Olive. Doamna Kitteridge n-are o viață socială zglobie, dar compensează cu un jurnal de bord plin de umor, autoironie și candoare.

Probabil acesta e și marele atu al acestui caracter, Olive, onestitatea, naturalețea și acuratețea cu care verbalizează ce crede și ce simte. Există ceva deopotrivă copilăresc și bătrânicios în obiceiul ei de-a trânti opinii pe care nu i le-a cerut nimeni și care se dovedesc nu doar inutile, ci uneori chiar toxice pentru relațiile cu cei de lângă ea.

Dar Olive n-ar fi așa de urâcioasă, dacă n-ar avea pe lângă ea un personaj față de care pare de-a dreptul indezirabilă. Henry, soțul ei, e pâinea lui Dumnezeu, nu altceva. Zâmbărețul șef, farmacistul amabil, cetățeanul model Henry o face pe Olive poamă acră prin simpla prezență.

În volumul doi, Olive again, nu mai avem nevoie de el pentru că deja știm ce-i poate pielea doamnei O. Elizabeth Strout, ne prezintă, ca și în prima parte a romanului, câteva scene din viața locuitorilor din Crosby Maine, cu micile și marile lor drame de familie în care Olive intervine, accidental sau cu bună știință. Aici mai face un bine, dincolo o gafă, în stilul ei. (Nu detaliez deliberat întâmplările mari importante, ca să nu vă stric plăcerea lecturii.)

Olive again nu e cea mai fericită carte, însă cei care o îndrăgesc pe Olive nu cred să caute fericire în povestea asta. Totuși, aș recomanda-o mai degrabă cititorilor care n-au o problemă cu ideea de îmbătrânire și cu descrieri care nu sunt foarte estetice, nici încurajatoare… Elizabeth Strout nu se dezminte cu dezvăluirile necenzurate despre corpurile bătrânilor și neputințele lor.

(Am remarcat că aceste saga care urmăresc personaje pe parcursul vieții sunt mai bine receptate, dacă le citești când vârsta ta e similară cu a personajului principal. Eu, de pildă, am oprit lectura la Rabbit al lui John Updike din acest motiv. Nu mai empatizam la fel de bine ca în primele două volume. Aștept să mai (des)cresc. 🙂

O scenă care mi-a plăcut mult este cea în care octogenara Olive (jună, în mintea ei) se duce la control la cardiolog și se gătește frumos, se rujează, ce mai, freamătă să-i arate doctorașului ce frumoasă e. Când ajunge la cabinet, își vede reflecția într-un geam și se șochează. Își spune, Doamne ferește, ce e cu rujul ăsta pe gura mea, femeie bătrână, doar nu m-am tâmpit?! 

Mi se pare că e o scenă emblematică pentru Olive, în care Elizabeth Strout a combinat în doze bine chibzuite naivitatea, umorul, ridicolul, absurdul, egoismul, bunătatea și tristețea, pentru a scoate la lumină ceea ce mie una îmi pare adevărat despre oameni. Nu știm mai nimic despre ei.

Cumpără cartea Olive Kitteridge de AICI.

Salutare, răsfoitori!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: