Abdulrazak Gurnah, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 2021, scriitor care în literatura sa a scos la lumină povești cutremurătoare ale Africii coloniale, ne-a acordat privilegiul unui interviu în exclusivitate în care am discutat despre resorturile actului literar, scopul și relevanța cărților în societatea de azi.

Ați declarat într-un interviu că scrieți și pentru că vă este dor de casă, că acesta ar fi principalul obiectiv al scrisului pentru dumneavoastră.

Despre acest concept, despre “dorul de casă”, oamenii adeseori presupun că se referă mai degrabă la o persoană slabă sau la cineva tânăr. Sau poate cred că se referă la a-ți dori să fii din nou alături de părinții tăi. Dar eu cred că este o condiție continuă a celor care sunt străini (n.r. de locul în care trăiesc). Este acel sentiment de a tânji după tot ce înseamnă acasă: părinții mei, prietenii mei, mâncarea mea, mirosurile mele, tot felul de lucruri. Deci presupun că atunci când am spus că am început să scriu datorită dorului de casă, spuneam două lucruri:

Să-ți fie dor de casă este condiția de bază a străinului.

Și totodată spuneam că eram tânăr, în sensul că nu știam cum să fac față lucrurilor, cum să le controlez. O persoană adultă nu s-ar exprima în felul ăsta (mi-e dor de casă), pentru că i s-ar părea că sună ciudat, dar cele două sentimente sunt similare.

Este literatura un mijloc de a supraviețui dificultăților vieții?

Da, dar pe vremea aceea nu știam că literatura și scrisul pot fi o modalitate prin care ajungi la înțelegere, prin care creezi ceva bun din anxietățile și dificultățile tale. Pentru că într-adevăr asta este, dar eu nu știam. Tendința mea era să încerc să fac ceva, să scriu ceva pentru mine, nu pentru altcineva, ci să scriu pentru a încerca să mă lămuresc. De exemplu, la școală, în loc să-mi iau notițe, îmi aminteam de câte un lucru și scriam, dar, repet, nu era cu intenția de a împărtăși cu alți oameni. Uneori mă gândeam la ceva sau aveam o stare proastă. Afară plouă și ești obosit după atâta învățat, care nu se mai termină, e tot acolo, te așteaptă și totul pare a fi putred. Iar apoi scrii despre asta și te simți bine, pentru că ai scris despre acea nefericire. Este foarte diferit acel tip de scriere de cel pe care îl practici atunci când știi că cineva va citi. Și în plus este cineva care nu te cunoaște. Nu e ca atunci când te citește un prieten sau mama. Ar putea fi oricine și cel mai probabil va fi oricine. Și atunci faci ceva care într-un fel este ceea ce se cheamă să aspiri, să dai formă unei opere de artă. Chiar dacă la momentul respectiv nu o vei numi astfel. Faci ceva care va supraviețui propriei expuneri.

Dacă tot menționați expunerea. Tinerii de astăzi și nu doar ei, ci noi toți suntem expuși unei cantități enorme de informație, în special în social media, care acoperă totul inclusiv înțelegerea profundă, sentimentele noastre profunde, interesele și valorile noastre. Cum va rezista literatura în fața acestui val? Sunt oameni care spun că s-a terminat cu cititul. În decursul istoriei s-a spus adeseori acest lucru.

Așa este. Oamenii dintotdeauna au spus acest lucru. Dar editorul meu de aici din România, editura Litera care a publicat și romanul meu Paradis, mi-a spus că anul trecut a fost unul dintre cei mai buni ani pe care cartea scrisă i-a avut vreodată. Nu doar în România, ci la nivel global. Anul trecut s-au cumpărat mai multe cărți ca niciodată, deci din asta putem înțelege că se citește mai mult.

E un paradox, nu-i așa? 2023 a fost unul dintre cei mai bun ani pentru cartea scrisă, dar simultan există prejudecata că timpul petrecut cu social media și altele ne mănâncă din timpul de citit. E un mit, atunci, ideea că cititul nu mai e ca altădată?

Cred că este vorba de faptul că oamenii sunt capabili să le separe și să le facă pe amândouă. Și eu folosesc în mod regulat, de câteva ori pe zi chiar, internetul și emailul (nu social media, pentru că nu mă interesează). Dacă vreau sa aflu ceva, intru pe internet, însă asta nu mă oprește să citesc. 

Nu sunt pesimist în legătură cu acest subiect (n.r. popularitatea lecturii). Dar nu sunt nici surprins atunci când aud că anul trecut a fost cel mai bun an pentru cartea scrisă. Pentru că atunci când mă urc într-un tren văd oameni care iau telefonul și se uita prin el, iar apoi văd cum îl pun jos și scot o carte din geantă.

Cine sunt scriitorii pe care îi admirați?

Nu știu de ce toată lumea pune această întrebare. E imposibil să răspunzi la întrebarea asta, mai ales ca profesor universitar. Pentru că citești într-un ritm și într-un fel care este aproape promiscuu – azi o carte, mâine altă carte. Nu devii scriitor ca să fii influențat de altcineva, ci tocmai ca să îți găsești acea voce interioară, să vorbești despre lucruri așa cum doar tu le vezi în acel fel anume. Prin urmare, să admiți că ai fost influențat înseamnă să nu mai vorbești pentru tine însuți, ci pentru altcineva. Firește, asta nu înseamnă că nu vor exista anumite perioade în care un scriitor sau un grup de scriitori devin importanți pentru tine. Dar promit că asta nu durează și sunt sigur că știi și tu asta din propria experiență. Uneori lucrurile se aranjează de așa natură încât ai putea, pentru o vreme, să devii interesat de “scriitori evrei din SUA”. Când am ajuns în Marea Britanie pentru prima oară nu-i cunoșteam pe nici unul. Și am avut o perioadă cam de un an de zile în care am tot citit scriitori ca Saul Bellow sau Norman Mailer. Acum nu-i mai citesc.

Bănuiam că veți răspunde în acest fel. Și atunci întrebarea reformulată este: Ce vă inspiră?

Din nou, nu este o întrebare simplă. Nu încerc să fiu evaziv. Nici despre acest termen “inspirație”, nu cred că e o bună descriere a procesului. În ce mă privește sunt anumite lucruri care au fost înăuntrul meu dintotdeauna și care continuă să iasă la suprafață. De pildă, în cazul cărților mele Paradis și Vieți în derivă, pentru foarte multă vreme am avut în minte un episod al războiului din 1914, din partea noastră de lume, despre care auzisem încă din copilărie. Germanii nu mai erau acolo, pentru că până la momentul acela pierduseră coloniile, din păcate pentru ei. Pentru noi era același lucru pentru că noi doar schimbam un colonizator cu alt colonizator. Mitul ferocității germane m-a urmărit și mereu am vrut să înțeleg mai mult, fiindcă nu se scrisese mare lucru despre subiect. Deci totul pleacă de la o idee cum e asta, din care, într-o anumită măsură, au ieșit cărțile mele Paradis și Vieți în derivă. În noua mea carte, despre care pot să spun că va ieși în curând, este în curs de traducere inclusiv în România, este vorba despre un eveniment care s-a petrecut când eu aveam 15 ani. Iată deci cât timp a trecut, în care acea idee a fost acolo, undeva în mintea mea. Timpul trece și se acumulează mai multă cunoaștere despre subiect sau îl analizez mai mult, iar apoi vine momentul potrivit. Poate fi chiar un subiect la care nu mă gândesc tot timpul, dar să fie circumstanțele potrivite pentru el. Inspirația e mai degrabă combinația potrivită dintre timpul interior, în ce etapă ești ca scriitor, și momentul oportun.

Unul dintre motivele pentru care oamenii scriu este ca să pună pe hârtie poveștile cu tâlc ale umanității. Peste tot în lume sunt copii care, la fel ca băiețelul din romanul Paradis, au povești de viață teribile. În ciuda acestor povești, care ajung la noi și prin literatură, pare că nu reușim să învățăm din greșelile trecutului.

Ba da, învățăm. Învățăm să înțelegem că experiențele care ne sunt nouă familiare sunt de fapt experiențele omenești, ele sunt universale. Și învățăm acest lucru citind și este important pentru noi. Pentru că , dacă tu trăiești într-o comunitate mică sau într-o comunitate închisă, tinzi să-ți imaginezi că problemele tale sunt fără seamăn. Din cauza asta, nu vei avea simpatie pentru problemele celorlalți și nici măcar nu-ți vei da silința să le înțelegi. Astfel apar stereotipuri precum: “Turcii sunt cruzi. Punct. Nu mai vreau să știu nimic despre asta.” Iar atunci când auzi de la altcineva despre lucruri care-ți sunt familiare, în contextul tău, realizezi că sunt de fapt universale. 

Problemele din Zanzibarul de acum șaizeci de ani se regăsesc în Europa de azi. Oamenii sunt nevoiți să-și părăsească țările natale în căutatea unui loc mai bun și a unei vieți mai bune. În ciuda acestei învățări despre care vorbeați, pare că umanitatea tot repetă greșelile. De ce?

Există mai mult de un motiv, dar unul dintre ele este faptul că suntem proști. Pare că suntem incapabili de  învățare statornică. Și atunci trebuie să continuăm să învățăm aceleași lucruri iar și iar pentru a consolida. Dar învățăm. Hai să ne gândim cum era Europa din anii 1930 – 1940. Exista atunci acest reflex de a porni la război pentru fiecare nenorocit de lucru. Dar în ziua de astăzi oamenii nu mai vor războaie și sunt uniți de acest sentiment împărtășit că intervenția Rusiei în Ucraina este criminală. 

Deci învățăm, însă se pare că trebuie să treacă mult timp pentru ca acest lucru să se întâmple și trebuie să consolidăm continuu învățarea.

Eu scriu despre poveștile pe care le cunosc. Nu scriu având în minte că aș vrea să ajung la cutare sau cutare sau ca să schimb ceva în lume. Scriu despre ceea ce mă mișcă, despre lucrurile în care cred, scriu despre injustiția pe care o întâlnesc, scriu despre nedreptăți ale istoriei despre care cred că trebuie să scriu. Deci, literalmente, scriu despre lucrurile de care îmi pasă.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Despre Abdulrazak Gurnah

Abdulrazak Gurnah s-a născut în 1948 și a crescut pe insula Zanzibar din Oceanul Indian, dar a ajuns în Anglia ca refugiat la sfârșitul anilor ’60.

După eliberarea pașnică de stăpânirea colonială britanică, în decembrie 1963, Zanzibar a trecut printr-o revoluție care, sub regimul președintelui Abeid Karume, a dus la asuprirea și persecuția cetățenilor de origine arabă. Gurnah aparținea grupului etnic persecutat și, după terminarea școlii, a fost forțat să-și părăsească familia și să fugă din țară, noua Republică Tanzania. Avea optsprezece ani. Abia în 1984 s-a putut întoarce în Zanzibar și să-și vadă tatăl, cu puțin înainte de moartea acestuia.

Gurnah a fost profesor de literatură engleză și postcolonială la Universitatea Kent din Canterbury, concentrându-se în principal pe scriitori precum Wole Soyinka, Ngũgĩ wa Thiong’o și Salman Rushdie. Scriitorul a publicat zece romane și o serie de nuvele. Viața refugiatului este tema centrală a operei sale. A început să scrie la 21 de ani în exil și, chiar dacă swahili a fost prima sa limbă, engleza a devenit instrumentul său literar.

Romanul Paradis, care l-a făcut pe Abdulrazak Gurnah cunoscut publicului cu o nominalizare la Booker Prize, spune povestea lui Yusuf, un băiat sărac pe care tatăl său îl amanetează unui negustor, pentru a-și plăti datoriile. Yusuf se alătură caravanei acestuia, într-o călătorie care traversează Africa Centrală și Bazinul Congo, în timpul căreia se va confrunta cu ostilitatea triburilor locale, a animalelor sălbatice și chiar a pământului.

Alte trei romane ale sale – Pe țărm (2001), Abandon (2005) și Vieți în derivă (2020) – au fost traduse în limba română și publicate de Editura Litera, după ce scriitorul a primit premiul Nobel pentru literatură pentru „abordarea fără compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente“. 

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Abandon, de Abdulrazak Gurnah. Lecturi de Nobel

Abdulrazak Gurnah a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2021

CĂRȚI PREMIATE Cele mai mici prețuri pentru volumele autorilor câștigători Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Women’s Prize și premii literare românești