Mi-am dorit să îl văd aievea într-un spectacol pe John Malkovich de foarte multă vreme, mai precis de când a venit prima oară în România, la festivalul Enescu, dar se pare că spectacolul The Infamous Ramirez Hoffman, găzduit de Teatrul Mihai Eminescu din Timișoara, a fost șansa mea. Și a venit fără sforile (inutile) și sforțările (zadarnice) de acum zece ani. Atunci, oricât m-am dat peste cap, n-am ajuns printre spectatori, iar acum am intrat fără iluzii pe site-ul teatrului și am cumpărat biletele, care stăteau acolo cuminți, mă așteptau. Cam tot la fel de cuminți cum este și John Malkovich pe parcursul spectacolului The Infamous Ramirez Hoffman, în care actorul principal nu este actorul, ci muzica clasică.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Despre poezie, zbor, crime și alte fapte cu care oamenii își consumă viețile
Dacă aș fi regizorul unui astfel de spectacol, aș alege să-l încep fie diferit de ce au ales creatorii lui (John Malkovich și Anastasia Terenkova), fie mutând reflectoarele de pe scenă în public și jucându-mă cu ele, din timp în timp, astfel încât să mențin alertă atenția spectatorilor. Debutul oarecum lent al spectacolului, scena foarte întunecată și interpretarea voit neîntreruptă și aproape lipsită de vlagă, fără punctuație sau emoție adăugată, sincronizată cu instrumentele, au adormit o parte dintre spectatori. Și nu sunt de condamnat. Iar alegerea de a citi textul din laptop, considerată presupun deja validată prin uz sau cvasi-inedită… m-a dezamăgit. (Suntem la ședință sau la teatru?)
Îmi place să mă uit prin sală la spectacole, să iau pulsul celor de lângă mine – să văd cum simt și ceilalți spectacolul. Infamul Ramirez Hoffman a pierdut public la scurtă vreme după ce începuse. Oamenii vorbeau, butonau pe telefoane, încercau să-și schimbe locul ca să vadă ceva. (În anumite zone de la balcoane, echipamentele obturau o bună parte din scenă. Și, pentru că rămăseseră câteva locuri neocupate, spectatorii s-au reorientat.)
A fost nevoie de un efort de voință susținut, ca să rămân conectată la vocea lui Malkovich și la povestea lui Roberto Bolaño. Poate că celor obișnuiți să (și) asculte cărți le-a fost mai ușor. Apoi, mai este un lucru care nu ține de obișnuințe, ci de capacitatea noastră de a fi simultan atenți la doi stimuli. Limitată. Cercetările ne arată că, atunci când să faci două lucruri concomitent, când vrei să îți împarți atenția între două activități, una va avea inevitabil de suferit.
Spectacolul The Infamous Ramirez Hoffman alternează momentele de lectură cu muzica clasică, dar sunt foarte multe părți în care cele două se suprapun. Aceste părți în care vocea naratorului ține isonul muzicii sau invers sunt cele care creează uneori conflict în distribuirea atenției. Așa că am ales să dau prioritate și atenție doar uneia dintre ele – presupun că asta au făcut, conștient sau nu, cei mai mulți spectatori. Iar muzica, nu credeam că voi scrie asta aici, a fost excelentă și a umbrit textul, în special datorită interpretării superbe a Anastasia Terenkova (pian), dar și a celorlalți artiști, respectiv Andrej Bielow (vioară) și Fabrizio Colombo (bandoneon), dar și selecției atente. Astor Piazzolla, Antonio Vivaldi, Eric Satie sunt printre compozitorii a căror muzică face spectacolul. Acesta este punctul forte al reprezentației – fie că ești acolo pentru atras de literatura lui Bolaño, fie că ești ca meloman, te vei bucura de experiență. Dacă ești acolo pentru John Malkovich, probabil vei adormi și peste un ceas vei pleca odihnit (și dezamăgit). Fragmentele de lectură sunt rareori la fel de puternice, de impresionante ca cele muzicale, iar Malkovich interpretează, deliberat, un “rol” secundar.
The Infamous Ramirez Hoffman este un spectacol tulburător de la început până la sfârșit, nu doar datorită alegerilor regizorale și muzicale care alimentează și îmbogățesc substanțial textul arid pe alocuri, ci mai ales prin cuvintele nerostite, emoțiile pe care le transfigurează muzica. Fragmentul pe care este bazat spectacolul are ca personaj principal un simpatizant nazist care-și propagă ideologia scriind poezii cu avionul, în împărăția cerurilor, liber ca păsările și intangibil tot ca ele. Pentru că “Chile e moartea”, denunță el.
John Malkovich în The infamous Ramirez Hoffman
M-am gândit, bănuiesc inevitabil, la Hitler, în timpul spectacolului, și la visul tinereții lui de a deveni poet și m-a cutremurat încă o dată alăturarea dintre poezie, pe care majoritatea o percepem ca pe un spațiu al sacrului, al frumosului, un loc de odihnă dincolo de tumultul zilelor, și dorința dementă de a elimina în viu, din viu, alți oameni, întregi rase de oameni.
E multă poezie în textul original al lui Bolaño și mult dispreț silențios, o revoltă camuflată, la fel ca în volumul doi din romanul său 2666, într-o manieră unică de a spune poveștile cele mai groaznice ale umanității (lipsei!), fără a folosi “obiectele” literaturii. Succint, aseptic, detașat. O literatură scrisă așa cum se fac unele documentare – “musca pe perete”. O literatură mai pătrunzătoare, mai tulburătoare tocmai prin reducție, decât cea care își declamă sau arată intenția moralizatoare. Cu atât mai percutantă, când este însoțită de muzica clasică.
La finalul spectacolului se amestecau în mine neliniștea și tristețea, eram cu mintea spulberată, undeva departe, peste mări și oceane, într-un peisaj cu vegetație uscată și margini arse de soare, în care crimele se sting într-o poezie desăvârșită, iar oamenii le ignoră ori aplaudă de pe marginea drumului, ca și cum n-ar înțelege ce se petrece sub ochii lor sau ca și cum înțeleg perfect, dar nu pot suporta povara acelei înțelegeri, cu care ce să facă, bieții de ei, și atunci mai simplu și mai confortabil e să meargă mai departe pe drumul lor, să depășească repede repede infamia bănuită ori dovedită, pentru că, până la urmă, cine suntem noi să judecăm alți infami decât pe cei lăuntrici? Doar n-o să-l lăsăm pe Dumnezeu fără serviciu.
Sursa de inspirație
The Infamous Ramirez Hoffman se bazează pe capitolul final al cărţii Literatura nazistă în Americi de Roberto Bolaño primită de critici cu laude deosebite. Volumul este o operă de ficțiune care se prezintă ca o așa – zisă enciclopedie a scriitorilor de dreapta, compusă din biografiile acestora. Cartea a fost tradusă în limba română la editura Univers, dar ediția s-a epuizat.
Când vorbesc despre scriitorii naziști din America, în realitate vorbesc despre lumea, uneori eroică, dar mult mai des josnică, a literaturii în general.
spunea Bolaño despre experimentul său literar.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
John Malkovich îl va juca pe dirijorul Sergiu Celibidache în filmul biografic “The Yellow Tie”
rasfoiala.com 
Un gând despre “IMPRESII Cum a fost spectacolul “The Infamous Ramirez Hoffman”, cu John Malkovich în rol secundar”