De la Corecții de Jonathan Franzen, pe care am citit-o cu ani în urmă, dar ale cărei învățăminte încă mă însoțesc, doar în Casa Olandeză de Ann Patchett am regăsit anvergura și complexitatea, profunzimea unei saga de familie cum este Înțepătura de albină, de Paul Murray. Un roman care te amețește cu un început ușurel, rizibil, narat de o adolescentă, apoi te catapultează în mijlocul lumii crude și înșelătoare a adulților care au adus-o pe lume pe această mică răzvrătită, te duce înapoi în timp, în lumea tinerilor care au fost înainte să fie părinți, iar în ultimele pagini te nenorocește cu un final impredictibil, cum puțini autori au sânge să trimită în lumea cititorilor.

Devastator.

Despre viața unei familii oarecare, într-un mic orășel irlandez

Pentru că am amintit două romane cu aceeași temă, musai să spun și ce diferențiază cartea lui Paul Murray de cele două, mai ales că acest diferențiator este și elementul esențial care dă frumusețea cărții. Primele au un singur narator, pe când Înțepătura de albină lui Murray este un caleidoscop fascinant de chipuri, voci, perspective, identități și vise, care, din nefericire pentru personajele care le poartă, nu par să găsească decât rareori, accidental, un numitor comun, un teren neutru, un țel către care să-și poată urni și uni voințele și puterile.

Sunt tot atâtea povești de viață în acest roman câte personaje. Iar fiecare dintre ele este la fel de important – Cass (fiica), PJ (fratele mai mic), Imelda (mama) și Dickie (tatăl). E o carte care are doar personaje principale. Nimeni nu e secundar, pentru că, veți vedea, lumea fiecăruia este atât de adânc subiectivă și proeminentă, încât aproape uită sau nu vrea să știe că mai există o lume, mai multe chiar, dincolo de sine.

Personajele lui Murray se dezvăluie succesiv cu cele mai intime sentimente și năzuințe, zăpăcindu-te cu realitățile individuale – atât de disjuncte, de îndepărtate una de cealaltă. încat te forțează să vezi, capitol după capitol, să înțelegi ca aceasta este orice altceva decât o familie. Este în fapt exact opusul a ceea se așteaptă de la o familie – prezență, grijă, protecție, siguranță, dragoste. Par mai degrabă străini obligați de circumstanțe să trăiască sub același acoperiș – fatalmente nefericiți. E șocant cât de absorbit de sine este fiecare. Mai puțin mezinul, PJ. Fiecare e consumat de dorința de independență de ceilalți, care-l împinge mai departe și mai departe de criza care se adâncește în familia lor, de pericolul care se apropie pe furiș, ca un agent străin deghizat în localnic cucerește silențios fiecare spațiu de întuneric pe care-l găsește. Iar în familia asta e mult întuneric, de foarte multă vreme.

Un alt element din povestea lui Murray care frapează este că cel mai vulnerabil din familie este singurul cu adevărat prezent, atent la altcineva decât la sine, interesat de familia din care realmente doar el mai face parte, în timp ce Imelda, Dickie și Cass se îndepărtează (îl abandonează), fiecare captiv într-o căutare obsesivă și oarbă a satisfacției și plăcerii personale.

Pe lângă PJ, care-ți frânge inima cu inocența lui desăvârșită (prezentată în antiteză cu dezmățul adulților) și cu generozitatea rară, mai avem un personaj – fantomă. Absența acestui personaj este rădăcina relelor din această nefericită familie – cea mai nefericită familie care-a trăit vreodată pe Pământ. Murray dozează excelent sărăcia de mărturii despre cel Dispărut, despre motivele dispariției sale, lăsând în pagini doar tulburarea care cuprinde personajele, atunci cand îi e rostit numele și reînviată amintirea.

La fel ca în titlul “Înțepătura de albină”, scriitorul alege să ascundă adevăratele resorturi ale acțiunilor personajelor, să le mascheze sub un melanj de fapte și (auto-închipuiri), la fel cum chipul și trăirile Imeldei, mireasa de nevoie a cărei poveste e așezată strategic în mijlocul romanului, se ascund sub voal. Citești aproape o carte întreagă crezând că ai de-a face cu familia obișnuită, în care iubirea s-a tocit și putrezește lent sub eroziunea anotimpurilor umede, a politicilor economice proaste și a nevoilor, tot mai multe, ale copiilor care se transformă pe zi ce trece în copii ale adulților care i-au crescut mai mult din obligație decât din iubire… sau poate totuși nu.

E năucitoare indiferența cu care Imelda, mamă și soție, dar nu mai puțin Cass și tatăl ei, își impun – unii pe ascuns, alții fără fereală, dar toți ferm, dreptul la fericire. Fără a se întreba ce va înseamna propria fericire, intimă, legitimă, nu zicem nu, dar neîmpărtășită cu cei cu care locuiesc în același cămin. Ce va însemna această indiferență pentru mezinul care depinde de ei, de protecția lor, de vigilența lor și iubirea care parcă nu mai există? Nimeni nu se întreabă. Aproape că ai striga la ei, în locul lui PJ: Alooo, mai e și ăsta mic pe aici, dacă tot ce este și face el n-ar emana neîncetat o dragoste uriașă, liniștitoare.

Remarcabilă la roman este atenția cu care scriitorul construiește lumea lăuntrică a fiecărui personaj – inclusiv prin instrumentele narative. Perspectiva Imeldei, a cărei viață a fost pulverizată de evenimente independente de voința ei, care i-au schimbat fără drept de apel destinul, este fragmentată de punctuația aiurea. Deși face cartea greu de citit (eu aș fi preferat să lipsească și majusculele care marchează începutul propozițiilor, nu doar punctele – pe principiul ori la bal ori la spital), artificiul acesta contribuie semnificativ la desenarea conturului fragil al Imeldei, fata nefericită, ajunsă aproape fără voie în rolul de soție – mamă, alături de un bărbat pe care nu-l iubește, pe care nu l-a iubit niciodată cu adevărat, alături de doi copiii față de care își achită datoria morală sau nici atât. Grafia bizară a părții dedicate gândurilor ei fără șir, noimă sau structură, care ocupă o treime din roman, este motivul pentru care unii cititori au reproșat cărții că este stufoasă și ilizibilă. Consider că este totuși o chestiune de: cât de mult ești dispus să suporți în numele literaturii? Eu suport mult. Îmi plac greutățile, literare.

Și în sfârșit… nu se poate așa ceva!

Alegerea lui Paul Murray pentru finalul romanului său e mai mult decât curajoasă într-o lume care așteaptă o stare de bine preferabil continuă. Dar cartea asta nu e despre bine, e despre incapacitatea de a ne vedea unul pe altul, iată, chiar și în sânul familiei, loc în care se presupune c-o să găsești mereu un umăr pe care să plângi, o mână de ajutor. Am folosit instinctiv verbul a vedea, dar când veți citi cartea, veți descoperi că alegerea verbului se leagă literal de felul în care scriitorul a decis, la sfârșit, cum vor trăi sau vor muri personajele sale. Deși romanul are ceea ce se cheamă final deschis, el descrie totuși cea mai nefericită familie din lume.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Cărți câștigătoare Booker Prize 2012 – 2021

RECENZIE Casa Olandeză, Ann Patchett

RECENZIE Conversații cu prietenii, Sally Rooney