RECENZIE “Băiatul adus de mare”, de Garrett Carr. Despre străinul care caută Binele din noi.

Am citit cu mare bucurie înainte de publicare (mulțumesc pentru privilegiu, editurii Humanitas Fiction), “Băiatul adus de mare”, un roman fermecător, parcă rupt din timp. Sunt vrăjită de vocea narativă pe care a creat-o autorul irlandez Garrett Carr. Te apropie fantastic de spiritul locului. Ca și cum o mie, două de oameni ar trăi ca unul – căci chiar o fac. Dacă vreodată ați locuit mai multă vreme într-un sat, știți că există un milion de reguli nescrise pe care localnicii le respectă cu sfințenie, de care se folosesc ca de un trup și un suflet nevăzute ale locului, ca să se miște cu ușurință prin lume, să-și explice neputințele și ciudățeniile ei sau te pună la locul tău, dacă le neglijezi sau refuzi.

Băiatul adus de mare apare în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Vali Florescu – salutări, ați făcut o muncă admirabilă!

libris.ro

De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.

Povestea orfanului, a familiei adoptive și a lumii

Desemnat cel mai bun debut al anului 2025 (The Observer), “Băiatul adus de mare” impresionează prin tema și abordarea sensibile și prin această voce aparte a naratorului, construită cu migală pe parcursul a peste trei sute de pagini. “Noi” este personajul colectiv care vorbește în numele unei comunități irlandeze ce trăiește neobișnuitul eveniment al găsirii unui copil abandonat aproape de țărm, într-un butoi. De aici începe povestea lui Brendan, care, ca un orfan veritabil, va ajunge să-i răsplătească pe cei care l-au primit fără rezerve în familia și comunitatea lor într-un fel neașteptat și irezistibil.

Dar aceasta nu este doar povestea lui Brendan și tocmai asta face romanul bogat și interesant. Băiatul adus de mare, căci așa-l numesc mulți dintre localnici pe protagonist, este pretextul de a intra într-o familie tipică donegaleză și în comunitatea atât de bine coagulată, interdependentă și omniprezentă, încât nicio pală de vânt nu suflă fără să afle imediat pe cine, de ce, când, unde și cum.

Donegal este cel mai nordic comitat al Irlandei și, ca să vă faceți o idee despre cât de populat este: cea mai mare localitate este Letterkenny, cu puțin peste 20,000 de locuitori. Am intrat un pic în demografice, ca să clarific legătura între caracteristicile locului și personajul seducător căruia Carr i-a dat viață. Așa se prezintă:

Eram un neam de oameni învățați cu greul, crescuți lângă Atlantic. Câteva mii de bărbați femei și copii, ce se agățau cu dinții de coastă ca să rămână uscați.”

Am întâlnit rareori în literatură astfel de file de jurnal scrise la plural, în numele unei întregi comunități. Sentimentul de apartenență și cel de transfer într-o altă dimensiune sunt nemaipomenite. Parcă nu citești, ci stai pe înserat într-o casă de pescari (căci despre pescuit e vorba o bună parte din carte), lângă șemineu, cu un ceai aburind lângă tine, și asculți fermecat un povestitor ce-ți dezvăluie tainele locului și pe ale oamenilor. Printre ei, Ambrose și Christine, doi tineri cu vise mari, care nici nu se iau bine că se pomenesc cu o decizie grea: să fie ei oare cei care-l primesc în căminul lor pe “băiatul adus de mare”? Sora Christinei, Phyllis, și Eunan, tatăl lor, rămas văduv devreme. Declan, fiul legitim al Ambrose și al Christinei: “Băiatul acela nu e rudă cu mine”, spune el oricui îl ascultă. Și restul figurilor, mai mult sau mai puțin proeminente, ce fac parte din acest noi fascinant, o ființă superioară individului, construită din suflete, bucurii, frici și din speranțele celor care trăiesc aici.

Mi-a plăcut grozav personajul colectiv (nici erou, nici antierou), fiindcă ilustrează o realitate trecută adeseori cu vederea, din nevoia de a ne arăta și uneori impune personalitatea, individualitatea. Cele mai multe dintre credințele noastre, cele care ne hrănesc comportamentele, deciziile, visurile, sunt împărtășite și au rădăcini adânci în locurile din care venim.

Dar mi-a plăcut și pentru că reprezintă un fel de a trăi, un fel de a vedea viața și inevitabilul care nu știu dacă mai poate exista. Poate doar în astfel de locuri, îndepărtate de jungla urbană, în care omul refuză cu încăpățânare să-și intermedieze viața prin aplicații și pe după ecrane:

Nu eram sută la sută siguri că duceam cea mai bună viață posibilă sau că ăsta e cel mai bun loc în care să trăim. Poate, că după ce ne îndeplineam toate țelurile, nu aveam să simțim nicio satisfacție și poate că acea trudă o să ne omoare. În adâncul sufletului, speram ca odraslele noastre să reușească să-și croiască drum către o viață mai bună.

Noi din carte nu seamănă cu noi, cei care citim în română, noi cei care probabil trăim într-un oraș măricel și european, fără ieșire la ocean, noi-care-n-am-călcat-niciodată-pe-un-trauler. Noi din carte se distinge de noi în aproape toate felurile, începând cu raportarea la timp și natură, care le guvernează viețile:

A trecut Crăciunul și anotimpul s-a schimbat. Când ne întâlneam pe drum sau la prăvăliile din oraș, schimbam impresii despre lăstunii de casă, ce începeau să se întoarcă și despre șansele de ploaie.

Trecând prin acceptarea neajunsurilor celuilalt:

Nu eram genul de oameni care judecă lumea după o greșeală sau chiar mai multe.

Și terminând cu raportarea la doliu:

În următoarele trei seri, casa s-a umplut de oameni, fiecare dintre noi trecând pe acolo cel puțin odată. În fiecare moment al zilei pe hol se afla o persoană sau două care aruncau o ultimă privire și douăsprezece în salon.

O altă calitate a romanului, alături de protagonistul colectiv care se remarcă prin seninătatea și reziliența cu care întâmpină viața – și moartea, este atenția nepărtinitoare acordată personajelor. Ambrose, Christine, Brendan, Declan, Phyllis și Eunan, iau cuvântul pe rând pentru a se mărturisi fie nemijlocit, fie intermediul supraființei colective care le deslușește, de la distanță, cu discreție și tandrețe, nelămuririle, frământările, planurile nerostite.

PROMOȚIILE ZILEI
Back to school -25%
Până la -75% Humanitas & Humanitas Fiction
-90% Totul redus
-15% EXTRA la o selecție de titluri
Școlărești la Cărturești
/Cărți cadou și transport gratuit

Prins în acest carusel al mărturisirilor, al anotimpurilor care se succed și te trag după ele pe mare și înapoi pe uscat, al deciziilor și visurilor amânate, al blazării înecate în alcool, dobândești, la fel ca noi, iluzia că, chiar dacă oceanul e aproape, tu trăiești pe un pământ stabil unde chiar dacă nu merge totul struna, ești mulțumit și fericit. Mai ales după ce te-ai văzut scăpat de un naufragiu și întors, aparent cu bine, la ai tăi.

Doar că viața n-a fost niciodată simplă și ușoară. nici măcar în locurile care par simple și guvernate de nimic altceva decât de forțe naturale. Băiatul dus de mare este un roman al schimbărilor care se instaurează, lent, aproape pe nesimțite, în comunitățile mici și le transformă în mici rotițe ale sistemului, fără putere de decizie ori șanse de recuperare a independenței de altădată. Un roman al renunțării nevoite la o viață autonomă și discretă, atunci când traulerul cu care îți câștigi peștele și pâinea este controlat și amendat, pentru că ai depășit cota instituită de oameni autorizați de alții să hotărască pentru tine, pe care n-o să-i cunoști niciodată și viceversa.

Simultan, Comunitatea din Băiatul adus de mare poate fi deslușită ca alegorie a lumii de azi. Trăim într-o lume care se confruntă repetat, ca urmare a calamităților climatice, injustiției generalizate și conflictelor militare, cu evenimentul previzibil și repetat al străinului adus de mare pe malul nostru. Dilema morală despre responsabilitatea față de cel vulnerabil, testul ultim al umanității au devenit cotidianul vieților noastre.

E atâta bunăvoință și dragoste față de oameni în cartea lui Garrett Carr, încât te simți îmbrățișat de ea. Noi, pronumele solidarității, pe care scriitorul îl folosește pentru a da viață personajului colectiv, este ca o casă de la malul mării care devine atât de familiară, încât simți că vei fi bine primit orice ar fi, oricine ai fi. Iar când ajungi la final, parcă îți vine s-o iei iar de la început, căci nu vrei să lași în urmă locul în care oamenii încă sunt buni, chiar și cu străinii care sosesc pe malul lor în derivă, trimiși de o mănă nevăzută să caute binele din noi

Gen: Ficțiune
Autor: Garrett Carr
Traducător: Vali Florescu
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
An apariție: 2026
Editie: Necartonată
Nr. pagini: 352

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 16 Cărți remarcabile de citit vara asta (2026). Selecție din diferite genuri literare.

EXCLUSIV “Suita de neuitat”, de Akira Mizubayashi. Fragment în avanpremieră.

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident


Descoperă mai multe la rasfoiala.com

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.


Ce părere ai?