rasfoiala.com

Editura Humanitas Fiction și Răsfoiala au bucuria să vă invite să fiți primii cititori români care citesc un fragment, în avanpremieră și în exclusivitate, din “Suita de neuitat”, de Akira Mizubayashi, romanul care transformă muzica într-o formă a memoriei și spune o poveste despre ceea ce timpul, violența și uitarea nu reușesc să distrugă.

Suita de neuitat este laureat al Prix littéraire Guy Bedouelle și Prix littéraire des Musiciens (2024), primind deopotrivă Premiul pentru roman și Premiul publicului. A fost finalist în selecțiile Prix Goncourt, Prix littéraire Le Monde și Prix Jean Giono. Romanul este în pregătire, în colecția Raftul Denisei, în traducerea Mădălinei Ghiu.

În primăvara lui 1945, în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Ken Mizutani, un tânăr violoncelist japonez format la Paris, considerat un muzician excepțional, primește ordinul de încorporare. Înainte de a ajunge în armata fanatizată a împăratului Hirohito, virtuozul petrece o ultimă noapte de iubire alături de Hortense Schmidt. La despărțire, ascunde într-un prețios violoncel Matteo Goffriller din 1712 o scrisoare adresată unui necunoscut și îi încredințează instrumentul lui Hortense. Dorul și nevoia de a păstra vie amintirea iubitului o fac pe Hortense să realizeze o replică a instrumentului. Șapte decenii mai târziu, Pamina, nepoata lui Hortense, va descoperi din întâmplare obiectele și va declanșa o investigație inedită care reunește muzicieni, lutieri și urmașii personajelor, descurcând firele poveștii în care iubirea, muzica și memoria se împletesc într-o partitură bogată și uimitoare ca o suită de Bach.

FRAGMENT “Suita de neuitat”, de Akira Mizubayashi

La sfârșitul lui septembrie 1939, într‑o dimineață însorită, pe Quai Saint‑Victor din portul Marsilia, Ken Mizutani, cu un violoncel pe spate și altul în mână, se pregătea să ia pachebotul Hakone‑maru, care avea să‑l aducă înapoi la Yokohama după aproximativ patruzeci de zile de navigare. Kyoko Suzuki era și ea acolo, cu vioara în mână. Luaseră împreună trenul spre Paris. Jun călătorise cu același tren, dar era însoțit de o prietenă din Franţa, Anna, pe care Ken și Kyoko o întâlniseră o dată, în timpul unui concert susținut de La Petite Bande în sala de audiții a Conservatorului. Kyoko și Ken erau la curent cu relația lor romantică. Așa că îi lăsaseră singuri într‑un alt compartiment pe tot parcursul călătoriei. Ajunși la Marsilia, i‑au părăsit pe altist și pe prietena lui. Nu au putut decât să‑i ureze obișnuitul „mult noroc“ tinerei care părea să fie în pragul disperării. Îți făcea milă să o vezi. L‑au luat pe Jun deoparte și i‑au spus că se vor reîntâlni a doua zi dimineață în port. Dar chiar îl vor reîntâlni?

Ken și Kyoko și‑au petrecut o parte din ultima zi în Franța plimbându‑se împreună prin Marsilia, contemplând spectacolele stradale de o diversitate încântătoare; totuși, conversația revenea sistematic la ideea lor fixă: războiul și viitorul întunecat al țării lor. Voiau să‑și alunge din minte teama care îi tortura și nu le dădea deloc pace. Așa că au decis să cânte împreună. S‑au închis în sala de conferințe a hotelului lor. Au ales Concertul pentru vioară și violoncelal lui Brahms. Ken interpreta partea de orchestră, când nu cânta partea de violoncel solo. Seara, au cinat într‑o braserie foarte aproape de hotel. Ideea lor fixă ​​revenea inevitabil să‑i bântuie. 

A doua zi, la opt și un sfert, departe de mulțimea de însoțitori, Jun și Anna stăteau în lumina blândă a dimineții de început de toamnă. Un ultim sunet al sirenei s‑a auzit, puternic și amenințător. Jun și‑a sărutat prietena pentru ultima oară, apoi s‑a strecurat printre cei din urmă pasageri care urcau la bord. Ken și Kyoko, sprijiniți de balustradă, îi priveau pe cei doi îndrăgostiți.

— Este foarte greu pentru ei… a șoptit Kyoko.

În sfârșit, Jun a ajuns pe punte.

— Salut. Ce mai faci? a spus Ken cu o voce de greier bolnav.

A observat lacrimi curgând pe obrajii tovarășului său. „O, bietul de el! Nu o va revedea prea curând“, își spuse el, uitându‑se la Anna, dreaptă ca un copac singuratic într‑un lan de porumb.

Deodată, tânăra s‑a ghemuit. S‑a prăbușit în lacrimi în mijlocul vacarmului vocilor bărbaților și femeilor.

Violonistul și violoncelistul stăteau chiar lângă altist. Hakone‑maru se îndepărta de cheiul Saint‑Victor, scoțând un urlet de sirenă. Jun a aruncat o privire chinuită spre Anna. Ken și Kyoko au dispărut discret în cabină, neîndrăznind să întrerupă ceremonia de adio cu prezența lor inoportună. 

Când însoțitorii de pe chei au devenit niște minuscule puncte tremurânde și, în cele din urmă, s‑au amestecat complet în imensul peisaj mediteraneean, Jun s‑a îndreptat, la rândul său, către cabină, unde i‑a găsit pe Ken și Kyoko discutând în șoaptă despre perspectiva întunecată a lunilor și anilor care urmau.

— Toți în aceeași barcă pentru a merge la război, a murmurat Jun cu un zâmbet forțat.

— Da… dar vom continua să cântăm… orice s‑ar întâmpla, a răspuns Ken.

PROMOȚIILE ZILEI
	Transport gratuit
	-25% la titluri Humanitas Fiction
	Cod reduceri NEM40
	– 50% ebooks și audiobooks
	Școlărești la Cărturești
/	Transport gratuit la cărțile Librex

— E păcat că nu avem un alt violonist, sau o altă violonistă, a spus Kyoko cu ironie resemnată. Suntem un cvartet incomplet…

— Dar există niște triouri de coarde frumoase, cel al lui Mozart sau al lui Schubert, de exemplu. Putem încerca să lucrăm la ele… Nu? a exclamat Ken, bătându‑l pe umăr pe altistul prăbușit sufletește, care suporta în tăcere durerea despărțirii de iubita lui.

Așa a început călătoria înapoi în Japonia, pe care, fără să îndrăznească să recunoască, au trăit‑o ca pe o coborâre în Infern. Tremurau în fața unui viitor gol, fără perspectivă. Luptau în tăcere împotriva unui pesimism inevitabil și de nemărturisit, rememorând emoțiile intense împărtășite cu soliștii din ansamblul La Petite Bande, acum dizolvat, dar și imaginându‑și viitoarele repetiții ale trioului creat pe Hakone‑maru. 

În timpul absenței lor, țara se împotmolise în mlaștina unui război colonial în China. Galopa spre abis, spre catastrofă. Ken a simțit‑o poate mai puternic decât ceilalți doi. Pentru că își însușise convingerea tatălui său, fost profesor de matematică la gimnaziu, care nu credea nici un cuvânt din sloganul fanatic: „Imperiul divin nemuritor.“ Ura astfel nipocentrismul care făcea din țara sa singurul „Stat moral“ și din tot restul planetei o „lume barbară și imorală“; detesta izolarea țării sale într‑o îngustime de spirit care ignora valorile ce‑o depășeau, o izolare dăunătoare, care tăia aripile oricărui avânt cosmopolit.

Pe parcursul lungii călătorii, tinerii muzicieni japonezi au studiat împreună Divertimento K. 563 de Mozart, cele două Triouri de coarde, D. 471 și D. 581, ale lui Schubert și alte câteva piese. Muzica lor a prins contur încetul cu încetul, s‑a rafinat, s‑a purificat, și în cele din urmă a înflorit, ajungând la o alcătuire minunat sculptată. Legăturile de prietenie s‑au întărit pe măsura implicării în studiul comun. S‑au cufundat în performanța lor muzicală și au uitat de tumultul lumii. Pe măsură ce vasul se apropia de arhipelag, toți și‑au spus în sinea lor: „Ce păcat că se sfârșește călătoria!“ Când au ajuns în Yokohama, le‑a fost greu să se despartă.

— Ne vom revedea curând? și‑a întrebat Kyoko prietenii.

— Tare mult mi‑aș dori, a răspuns Jun.

— Da, desigur. Păstrăm legătura. Vom continua să cântăm împreună! a spus Ken pe un ton hotărât.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT “Cele două împărății”, Eric-Emmanuel Schmitt. Al cincilea roman din saga “Străbătând secole”

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident

RECENZIE Adevăratul meu nume. Povestiri din biografie, Ludmila Uliţkaia. O autobiografie a libertăţii