rasfoiala.com

Există cărți în care locurile sunt elemente de fundal ale narațiunii, uneori exotice, și cărți precum Femeile de la capătul lumii, romanul Mélissei Da Costa, în care locul și tot ce-l definește devine parte din poveste, un personaj distinct și seducător. La fel ca Tot albastrul cerului, cartea care a consacrat-o pe cea mai bine vândută scriitoare franceză (2025), călătoria fizică e doar pretextul unui voiaj mai important, cel către sine, iar peisajul n-a fost ales doar pentru rezonanța deosebită, ci pentru calitatea de mediu propice descoperirii.

Am scris adeseori pe Răsfoiala despre preferința pentru cărțile – călătorii și despre colecția Fiction Connection, a editurii Trei, coordonată de Magdalena Mărculescu, în care sunt mereu de găsit zeci – poate chiar sute – de astfel de romane, care-mi aduc nu doar bucuria literaturii bune, ci și pe cea a descoperirii unor țărmuri și culturi în care se poate să nu ajung vreodată aievea. Căci o carte bună te face să călătorești cu mintea nu doar în locuri, ci și în timpuri care nu (mai) există.

Un loc care te întoarce la tine

De data aceasta călătorim în extremitatea sudică a Noii Zeelande, în regiunea Catlins, pe ultima bucată de pământ înaintea Oceanului Antarctic. Aici, Autumn și fiica ei, Milly, administrează campingul Mutunga o te ao, în maori, „capătul lumii”. Aparent liniștită, în realitate marcată de tensiune, de frici și cuvinte nerostite, viața lor e reconfigurată de apariția lui Flore, o pariziană cu o povară sufletească despre care nu vrea să vorbească.

De aici pornește romanul care conjugă destinele celor trei femei, fiecare dintre ele aflată pe propriul drum al regăsirii sensului. Unul din punctele forte ale cărții e modul în care scriitoarea creionează, cu multă răbdare, din subtilități, felurile contrarii în care oamenii reușesc să supraviețuiască după ce dispare o relație semnificativă. Cele trei femei învață să trăiască cu ceea ce li s-a întâmplat, dar pentru asta au nevoie de trei lucruri pe care lumea în care mulți dintre noi trăim azi, în orașe, nu prea are cum să le ofere (și nici nu vrea): natura neîmblânzită, apropierea de oamenii potriviți și distanța de cei pierduți.

Întoarcerea la natura care n-are nicio treabă cu dramele tale

Te provoc să citești cartea asta și să rămâi nemuritor și rece, așa cum eu n-am reușit, la puritatea vieții elementare din Mutunga o te ao. Flore vine din Paris, oraș – simbol suprem al civilizației europene, și ajunge într-un loc în care oamenii sunt rari și scumpi la vorbă, furtunile fac ravagii te miri când, oceanul pare nesfârșit, iar pinguinii, focile și otariile fac parte din peisajul fiecărei zile. Nimic din ce găsește aici nu seamănă cu ce a lăsat în urma ei.

În Femeile de la capătul lumii, Da Costa resetează mecanismul conexiunii cu sine (și cu celălalt). Pentru a se reconecta la nevoile ei, la noile coordonate ale vieții scurcircuitate de… (nu dăm spoilere pe Răsfoiala), Flore trebuie să se rupă de lumea ei de origine. Mutunga o te ao este pentru ea mai mult de o destinație, este un spațiu al reducerii la esențial.

Aici nu există multitudinea de posibilități ale metropolei. Viața se rezumă la lucrurile de bază: vremea, hrana, munca, adăpostul, animalele, oamenii din imediata apropiere, iar simplitatea oferă cel mai bun context pentru limpezirea minții. Când dispar zgomotul, rutina și aglomerația, întâlnirea cu tine este inevitabilă.

Capătul lumii din romanul Melissei Da Costa nu este decorul idilic dintr-o broșură turistică. Sudul Noii Zeelande este superb, dar sălbatic, are o frumusețe brutală, care te smerește. Iar aceasta este una dintre lecțiile subtile ale cărții: natura vindecă nu pentru că este blândă, ci pentru că te scoate din centrul universului și te pune la locul tău.

Necazurile patetice din oraș sunt incomparabile cu cataclismele naturii dezlănțuite. Vântul nu dă doi bani pe tristețea ta. Oceanul nu se învolburează, fiindcă tu suferi. Pinguinii își urmează drumul, netulburați de dramele tale. E ceva profund reconfortant în această imensă indiferență. Durerea care ocupase întregul tău univers interior începe să-și reseteze proporțiile. Nu dispare, dar devine mai puțin copleșitoare, căci acum face parte dintr-o lume infinit mai mare.

Aici intervine cea de-a doua calitate a romanului: ideea că apropierea autentică de natură cere timp. Nu poți recupera această legătură prețioasă într-un weekend de „digital detox” la munte sau la mare. Trebuie să stai, să locuiești locul, să cunoști semnele norilor, să simți vântul, să recunoști animalele, să înțelegi schimbările subtile, pe care turiștii doar le fotografiază și trec mai departe. Natura începe să lucreze asupra omului, abia atunci când încetează să fie doar spectacol și devine viață.

Uneori n-avem nevoie să fim salvate, ci doar ascultate

Titlul pune femeile în centrul poveștii pentru că, deși narațiunea este aparent aparent condusă de apariția intrusei care pătrunde (mai intim decât era de așteptat) într-o familie aflată în suferință, ea este la fel de mult despre felul în care trei femei care aparțin unor generații și lumi diferite ajung să se cunoască.

Cele trei nu se îndrăgesc pentru simplul fapt că sunt mamă și fiică sau au vârste apropiate, ci învață să o facă pentru au nevoie una de cealaltă pentru a-și depăși neputințele. Solidaritatea dintre ele se naște din gesturi mărunte, din muncă, din mesele împărtășite, din mici daruri, din tăceri, din grija față de celălalt și din descoperirea treptată a vulnerabilităților fiecăreia.

Autumn și Milly alcătuiesc un univers aproape închis în care au construit, constrânse de circumstanțe, mecanisme de supraviețuire. Sosirea lui Flore destabilizează sistemul fragil de pârghii dintre ele, căci străina aduce cu ea necunoscutul (și diversitatea lumii largi), însă tocmai această intruziune va permite relațiilor dintre ele să se schimbe și apoi să evolueze.

Personajele Melissei Da Costa nu sunt puternice în sensul convențional, ba dimpotrivă – fiecare poartă o rană ascunsă, fiecare are ceva de iertat sau de acceptat. Iar întâlnirea lor fortuită și fortificatoare ne arată că fragilitatea și forța conviețuiesc în noi. Suntem cei mai puternici tocmai pentru că permitem altcuiva să vadă cât suntem de vulnerabili.

Există aici și o idee foarte actuală. Cultura contemporană insistă asupra autonomiei: trebuie să ne descurcăm singuri, să fim independenți, să ne gestionăm emoțiile, cariera, corpul, relațiile și suferința. Până și vindecarea e văzută ca un proiect de performanță. Femeile de la capătul lumii propune contrariul. Nu ne vindecăm singuri, ci fiindcă cineva gătește pentru noi, atunci când am renunțat până și la hrană. Fiindcă cineva ne așteaptă, atunci când noi nu avem răgaz pentru nimeni. Fiindcă există un loc la o masă unde absența noastră ar fi observată. Fiindcă cineva ne ascultă, fără să ne dea soluții magice (și inadecvate).

În cazul lui Flore, apropierea de Autumn și Milly înseamnă redescoperirea posibilității de a exista în relație cu ceilalți, dar fără ca trecutul să-ți influențeze permanent prezentul. Cele două nu îi pot modifica istoria personală, nici pot anula ceea ce s-a întâmplat, dar construi alături de ea un nou început. De aceea, Femeile de la capătul lumii este și un roman despre familie, dar despre acel tip de familie care se poate construi dincolo de biologie.

PROMOȚIILE ZILEI
	Transport gratuit
	-25% la titluri Humanitas Fiction
	Cod reduceri NEM40
	– 50% ebooks și audiobooks
	Școlărești la Cărturești
/	Transport gratuit la cărțile Librex

Distanța catalizatoare

De ce trebuie să mergi în Noua Zeelandă pentru a o lua de la capăt? Întrebarea traversează direct (prin întrebările apropiaților lui Flore) și indirect întregul roman. În lumea de azi imperativul distanțării capătă o semnificație aparte. Trăim într-o epocă în care legăturile noastre ne urmăresc aproape pretutindeni. Rețelele sociale, fotografiile, mesajele, arhivele digitale și cercurile de cunoștințe păstrează mărcile identității noastre. Este greu să dispari, și mai greu să te reinventezi. Flore face gestul radical al îndepărtării.

Între Paris și Catlins nu există doar mii de kilometri, ci o întreagă civilizație și diferențe culturale pe măsura distanței dintre ele. Într-un asemenea loc devii, măcar pentru o vreme, un nimeni despre care nimeni nu știe nimic. Acest anonimat este eliberator. Romanul recuperează astfel ceva din vechea idee a pelerinajului. Călătoria este valoroasă pentru că te îndepărtează de tot, inclusiv de tine, cel vechi. Spune o vorbă bătrânească că omul care pleacă nu mai este unul cu cel care se întoarce.

Iar Da Costa reușește să evite, prin atenția pe care o acordă personajului Noua Zeelandă, un clișeu destul de folosit în literatura de azi. Să transforme un ținut îndepărtat și greu accesibil într-un tărâm mistic destinat vindecării oilor rătăcite ale vestului. Autumn și Milly trăiesc literalmente la capătul lumii. Flore vine până la capătul lumii pentru că ajunsese la un capăt de drum. Dar există și o a treia interpretare, cea mai frumoasă. Capătul unei lumi e mereu locul în care începe o lume nouă.

Femeile de la capătul lumii este mult mai mult decât un roman despre trei femei care au pierdut pe cineva și care se întâlnesc într-un camping din sudul Noii Zeelande. Este un roman despre nevoia de refugiu, într-o epocă în care pare că nu ne mai putem ascunde nicăieri. Despre nevoia de comunitate într-o cultură care glorifică independența. Despre dorința de a redescoperi o lume nemijlocită de ecrane, algoritmi și viteza vieții urbane. Despre nevoie irepresibilă de a merge până la capătul lumii și înapoi pentru a te reîntâlni cu tine.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT Un țărm sălbatic și întunecat, de Charlotte McConaghy

TOP Cele mai citite romane de dragoste din toate timpurile

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye