rasfoiala.com

O să-i zic thriller psihologic, fiindcă romanul Ruxandrei Burcescu, Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, merită să ajungă și la cititori care poate că nu-s musai iubitori ai prozei românești contemporane. Dar această carte este mult mai mult de atât. O narațiune complexă și proaspătă, scrisă cu nerv şi maturitate uluitoare, despre teme şi traume (deja) vechi în societatea şi în literatura noastră de secol 21. Opt decenii de istorie şi trei generaţii comprimate în puţin peste 300 de pagini care te ţin cu cartea în mână şi sufletul în poveste.

Parte frescă socială şi roman politic, parte thriller psihologic în care se furișează şi o poveste de dragoste cu viitor incert, Greu de pătruns în pădurea de mesteceni este o surpriză literară pentru noi, la Răsfoiala, şi una dintre lecturile musai ale lui 2026.

Ruxandra Burcescu vs. “realismul mizerabilist”

O preocupare aproape obsesivă pentru unii autori autohtoni contemporani a fost examinarea detaliată a mizeriei şi traumelor sociale pe care le-a adus despărţirea (iluzorie?) a societăţii româneşti de comunism, pe fondul unei tranziţii interminabile/ eşuate. Periferia, sărăcia, violenţa, corupţia şi degradarea societăţii sunt teme în care s-au scăldat cu asupra de măsură romancieri şi regizori ale căror producţii ne-au “lovit” succesiv în deceniile de după Revoluţie.

Criticii cu diplomă au numit acest curent artistic realism mizerabilist sau realism posttraumatic. Pentru mine, ca simplu cititor de cărţi şi spectator de film, toată succesiunea literar – cinematografică a devenit din revelaţie iniţială o nesfârşită litanie fatalistă, un vaiet prelung de care pare că nu mai scăpăm. N-am dovezi, dar sunt convins că toţi cei care au ţinut să ne arunce în faţă, iar şi iar, sordidul, abjecţia, deznădejdea unei societăţi care a visat frumos şi s-a trezit urât n-au făcut decât să îndepărteze cititorii de literatura română şi spectatorii de filmele româneşti.

E adevărat că literatura va continua să răscolească trauma colectivă, catharsis artistic a unor suferinţe prin care trecem cu toţii, până când ele se atenuează şi sunt înlocuite de altele noi. Dar marea hibă a realismului mizerabilist e că nu propune şi nu rezolvă nimic. Nimic de înţeles, nimic de învăţat, nimic de sperat. Fiindcă dacă te vezi mereu urât în oglindă, la un moment dat vei înceta să te uiţi la tine. Sau, la un moment dat, vei sparge oglinda.

Ruxandra Burcescu, pe de altă parte, nu pare fascinată de urât de dragul urâtului și nici nu își privește personajele de sus. Scrisul ei este vizual, direct, foarte atent la dialog și la micile gesturi prin care oamenii își trădează caracterul. Mizerabilismul devine astfel mai degrabă o metodă de investigare a societății decât o estetică de sine stătătoare.

Iar autoarea ştie să povestească; romanul are multe fire și mai multe epoci, de la copilăria în foametea anilor 1940 la comunism, acest gropar al unor întregi pături sociale şi liftul spre o viaţă bună pentru altele; și apoi la România anilor 2000, „unde totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat”, cum inspirat și caragialesc sintetizează chiar prezentarea editorială. Trecerea între aceste lumi nu este un simplu exercițiu de reconstituire istorică. Fiecare perioadă explică ceva din următoarea. Şi aşa începi să înţelegi ce şi de ce trăim în lumea asta ce pare răsturnată din perspectiva valorilor şi incapabilă de viitor.

Iconicul Lucian Cernat

Marea reușită a romanului Ruxandrei Burcescu este Lucian Cernat, unul dintre cele mai bine construite personaje pe care le-am întâlnit în literatura română contemporană. Ar fi fost foarte ușor ca autoarea să facă din el o caricatură recognoscibilă a politicianului postcomunist: corupt, manipulator, cinic, stăpân peste un mic imperiu provincial. Am mai văzut. Dar Cernat este interesant tocmai pentru că autoarea refuză arhetipul.

Îl vedem în diferite momente ale existenței sale și ajungem să înțelegem cum se fabrică un asemenea om. Copilăria, foamea, frica, umilința, comunismul, apropierea de mecanismele puterii și descoperirea faptului că supraviețuiește cel care controlează înainte să fie controlat se depun succesiv în el. Nimic nu-i justifică alegerile, dar aproape totul contribuie la explicarea lor. Aceasta este diferența esențială dintre un personaj negativ și un personaj literar de mare anvergură.

Cernat poate fi monstruos fără să fie un monstru. Poate iubi și poate distruge. Poate inspira atașament și teamă. Își poate proteja apropiații în același timp în care îi transformă în proprietatea sa. Inteligența lui extraordinară constă în capacitatea de a înțelege slăbiciunile celorlalți și de a le transforma în instrumente de putere. Și tocmai momentele în care cititorul simte o urmă de compasiune pentru el sunt cele care fac personajul atât de incomod.

Sunt nişte scene şi dialoguri memorabile în carte, care-l transformă pe acest antireou într-o figură iconică, îl scot dintre file şi-l încarnează efectiv printre noi. Lucian Cernat e o figură de talia lui Ilie Moromete al lui Marin Preda / Stere Gulea / Victor Rebengiuc. Sau comparabil cu Don Vito Corleone al lui Mario Puzo / Francis Ford Coppola / Marlon Brando. Demonic şi înduioşător, detestabil şi superb.

Paranteză: sunt, probabil, atât de înflăcărat fiindcă se întâmplă ca pe timp de vară să petrec timp în România profundă de la malul Dunării. Şi trec aproape zilnic prin Giurgiul din Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, pe lângă parcul Alei, pe podul de lângă vechea cetate, prin satele pe unde mergea Lucian Cernat în campanie electorală, sau ca să exercite puterea totală a Partidului asupra amărăştenilor. Aş putea să mă jur că l-am văzut pe Lucian Cernat, deunăzi, făcând o baie de mulţime la târgul de la Călugăreni. Sau era la primăria din Găujani?

În fine, ce reuşeşte scriitoarea Ruxandra Burcescu cu personajul Lucian Cernat, e sfântul Graal la romancierilor: să comprimi biografia unei întregi epoci într-un singur om.

Trei generaţii, aceeaşi traumă

Romanul e o istorie încapsulată a traumelor României ultimului secol. Istorie care începe cu sărăcia și foamea de după război, continuă cu totalitarismul care nu se mulțumește să distrugă oameni, ci îi învață pe supraviețuitori mecanismele fricii. Recunoaștem pușcăria politică și violența instituționalizată, dar și compromisul cotidian, oportunismul și lecția mult mai otrăvitoare că principiile pot reprezenta un soi de handicap într-o societate construită pe obediență.

Apoi vine 1989 și, aparent, lumea se schimbă. Numai că oamenii nu se schimbă odată cu regimul.

Vechile rețele se recompun, puterea își schimbă titulaturile, acronimele şi vocabularul, oportuniștii învață să mimeze convingător democrația, iar cei care stăpâneau regulile supraviețuirii în vechiul sistem descoperă rapid cum pot prospera și în cel nou. România anilor 2000 din roman este tocmai această lume în care trecutul nu a dispărut, ci s-a privatizat. Iar între aceste două lumi sunt prinse generațiile tinere. Nadia (nepoata atotputernicului Lucian) și Sebastian (iubitul ei – medic – idealist) aparțin unei Românii care ar trebui să fie liberă de păcatele părinților și bunicilor, dar descoperă că libertatea formală nu înseamnă neapărat și libertate de trecut. Fiecare generație de la noi pare să pornească la drum cu speranța că ea va trăi, în sfârșit, normal și fiecare descoperă că trebuie să plătească o parte din nota de plată lăsată de cea anterioară. Şi, pe măsură ce îmbătrânim, ne repetăm unii altora aceeași taină: noi am fost generaţia de sacrificiu.

Pădurea de mesteceni

Priveşti copacii de la distanţă, măsori pădurea cu ochii, vezi de unde până unde se întinde. Dar când pătrunzi în hăţişuri, îţi pierzi reperele. Într-un fel, pădurea asta, cu care facem repede cunoştinţă în roman, şi cu care încheiem povestea e chiar România ultimei sute de ani: frumoasă privită de departe, dar imposibil de descifrat din interior, plină de destine contorsionate, de vinovăţii (sub)coştiente sau moştenite, plină de oameni care caută o cale de ieşire, mai dezbinaţi şi mai înstrăinaţi ca niciodată.

Pădurea ascunde în ea frumuseţe şi oroare, lumini şi umbre, lucruri uitate şi lucruri rătăcite. Pădurea e tot trecutul din care mai răzbat doar sunete înfundate, ecouri de neînţeles. Când Lucian Cernat se pierde pe final – cu minţi cu tot –  în desişul de mesteceni, prezenţa lui adastă şi ne bântuie, ca o revelaţie sumbră. Nu pentru că am respirat în prezenţa monstrului, ci pentru ceva mai tulburător de atât: suntem, cu toţii, produse aproape perfecte ale istoriei (părinţi + comunitate + societate + regim politic) în care ne naştem şi creştem, dar suntem singurii responsabili pentru ce alegem să devenim.

După ce citeşti cartea Ruxandrei Burcescu, rămâne o întrebare nerostită şi grea, şi ea e cheia poveştii: Răul societăţii (prea bine cunoscutul rău pe care ni-l zugrăvesc cu atâta înverşunare povestitorii marasmului românesc) – cât din acest rău aparţine istoriei care a fost, strămoşilor care au dispărut, tiranilor care-s oale şi ulcele? Şi cât ne aparţine nouă? Da, nouă, celor care trăim, aici şi acum, săvârşind cu atâta greutate Binele şi dezlănţuind cu atâta uşurătate indiferentă Răul.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 16 Cărți remarcabile de citit vara asta (2026). Selecție din diferite genuri literare.

Recenzie “Femeile de la capătul lumii”, Melissa da Costa. Un capăt de lume și un nou început. Mai precis trei.

RECENZIE Tristeţea zeilor. Seria Haiganu, de Marian Coman, o bucurie a lecturii