Recenzie Furie, Salman Rushdie

Sunt o cititoare capricioasă – vreau complexitate și profunzime narativă într-o formă preferabil facil de parcurs. Vreau originalitate sau măcar un stil original, dar fără ca textul să fie prea stufos, prolix, neologios (plin de neologisme botezate de autor – Cărtărescu și Pinchon fac glume de genul ăsta pe care le înțeleg doar ei și prietenii lor).

M-am intoxicat cu Netflix în pandemie, ceea ce cred că a produs o oarecare amorțire de cititor. Greu să concureze biata proză – claustrată în semne – cu explozia de imagine, sunet, acțiune, cu dinamica (regia) unui film.

Din cauzele astea, cam mustăcesc și cârcotesc la mai toate cărțile în ultima vreme. Foarte greu de mulțumit. Din disperare, zilele trecute am comandat Olive Again, de Elizabeth Strout. Ador personajul ăsta – Olive Kitteridge – mofturos și sper să mă scoată din figurile astea hollywoodiene.

Furie de Salman Rushdie m-a vexat. Sunt prea superficială ca să scriu o recenzie despre o carte ca asta, recunosc. Sau sunt prea modestă și ar trebui pur și simplu să scriu că iar am dat peste o carte care are un public bine definit – din care nu fac parte. American în cazul ăsta sau măcar americanofil?

Cel puțin prima parte a romanului este plină de referințe culturale care mă depășesc. Nu știu cine sunt persoanele la care tot trimite Rushdie și mă îndoiesc că publicul larg (neamerican) știe. Și atunci, cum asimilezi cartea asta? În fine…

Cam pe la jumatea romanului, aterizează forțat în narațiune niște crime. Așa, tam-nesam. Brusc, personajul principal – de asemenea divorțat pustiu – începe să fie îngrijorat că trei fete tinere, frumoase și bogate au fost omorâte cu pietre… poate chiar de el? Mi-a sunat așa de fals chestia asta. Ceva de genul editorul îl sună pe Rushdie după ce a primit primele capitole din carte și zice:

Auzi, Sal, amice, nu te supăra că-ți zic, dar e un pic, doar un pic, cam fleșcăită treaba… nu poate să moară cineva, repede? Nu contează cine, ne zici tu după. Și în rest scrii ce vrei tu despre legende reciclate, țara lui Gulliver etc, treaba ta. Dar omoară pe cineva, că altfel mor cititorii cu zile.

Și uite așa, povestea despre furiile (sexuale și intelectuale ale) unui profesor divorțat devine o poveste despre tehnologia care ne fură identitatea și ideile nobile și le transformă în bunuri de larg consum (perisabile), apar lovituri de stat în state – simbol, iubiri incredibile și sacrificii înduioșătoare… WFHF? (What the holy fcuk?)

Poate am greșit… Poate Furia este o carte despre bărbați și pentru bărbați și asta e cauza lipsei totale de empatie și înțelegere față de furiile profesorașului pervers? Mă duc pe Goodreads să citesc ce zic indienii și americanii, poate așa mă luminez. Ceea ce vă doresc și vouă.

Salutare, răsfoitori!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: