Recenzie “Însemnări din subterană și alte microromane”, Feodor Dostoievski

M-am uitat lung la cartea asta timp de un an după ce am cumpărat-o. Așa cum se uită orice cititor (comod) la un monument de lectură. Până la urmă, în decembrie, m-am apucat de ea și am descoperit că dracu’ nu era așa negru, ba chiar pe alocuri se citește rapid, ca pe un thriller.

Preferatul meu a fost „Jucătorul„, povestea plină de umor și ironie fină a unui tip care-și petrece viața în fantasticul Ruletenburg – numele original al micului roman, schimbat mai tîrziu de editură. Cred că e cea mai reușită, pentru că autenticitatea personajului e garantată de însuși Dostoievski. Feodor, dependentul de ruletă, a scris romanul stresat fiind de datoriile create de micul lui hobby. O altă anecdotă despre autor (citită tot în cartea asta, în care fiecare micro-roman este prefațat cu note de context) ne dezvăluie că era un procrastinator de meserie. Obișnuia să ceară avans de la reviste, ademenindu-le cu schițe de povestiri, iar apoi tărăgăna predarea materialului până în ultima clipă.

Jucătorul e adorabil – în prostia lui! Complet orb față de propria dependență, trăiește la dolce vita cu un anturaj îmbătat de ruletă și care, evident că, nu-i va contesta, imputa sau reproșa viciul. Este atât de sedus de magia câștigului inevitabil, încât aproape eșuează să-și dea seama că s-a îndrăgostit. La fel cum cea pe care o iubește va eșua la rândul ei să dea curs, captivă în același miraj al norocului care poate apărea în doar câteva revoluții ale mesei de ruletă.

Dar pentru mine nu Jucătorul a fost personajul principal. Nu cartoforul guvernat de două mari griji – să joc și să fac cumva bani ca să joc mai mult, ci nevinovatul care intră în horă fără voie. La el se vede mult mai limpede cât de repede corupe atracția de a deveni bogat – puternic – faimos în timp ce te joci cu o roată.

Însemnări din subterană

Uite o proză care livrează exact ce promite – un monolog întristător și sumbru, din demisolul unei clădiri și al unei ființe care a pierdut legătura cu lumea.

Pierderea demnității este tema principală a microromanului. Atunci când, chiar și involuntar – mai bine zis inconștient, alegi să o rupi cu lumea, devii sălbatic. Uiți și / sau nu-ți mai pasă că anumite remarci nu se fac și, într-o încercare (disperată) de a le spune celorlalți că sunt urâți, sfârșești inevitabil prin a-ți reconfirma poziția de subteran, de persona non grata.

Acesta este autorul jurnalului din subterană, un individ mic, care se disprețuiște declarativ, dar nu întârzie să se contrazică prin însemnări, cât și prin fapte. Un autoexilat care încearcă zadarnic să se reconecteze la lume, pentru că-și sabotează singur șansele.

O scenă care rămâne cu cititorul însemnărilor este cea în care personajul plănuiește să se „răzbune” pe un cunoscut care nu-l salută pe stradă. Dostoievski face paradă de literatură sugerând fără a numi infantilismul și meschinăria confesorului. Omul își propune să-l îmbrâncească pe „dușman”, spunându-și că astfel îi va arăta cine e. Ah, și încă cum! Nu-l va uita niciodată! De-a râsul plânsul.

Soțul etern

Scena personajului subteran care înghiontește pentru a arăta că există e reluată de Dostoievski în “Soțul etern”, o poveste și mai tristă decât cea a însemnărilor. Microromanul pune față în față două arhetipuri mereu în conflict, amantul și soțul. Primul este urmărit de un bărbat straniu, vag familiar, care îi dă târcoale fără a îndrăzni să-l abordeze.

Asemeni omului din subteran, soțul etern, a cărui demnitate a fost lezată, ar vrea să-și clarifice poziția, să-și recupereze onoarea, dar nu are îndeajuns curaj. Așa că, la un an de zile după consumarea adulterului, dă buzna peste rival, în miez de noapte, sub pretextul unei imaginare prietenii. Așa începe jocul de-a șoarecele și pisica în care e greu să-ți dai seama cine e prădătorul și cine prada. În mod straniu (sau nu), marele pierzător nu va fi niciunul dintre ei, nici măcar soția infidelă.

Atributul esențial al personajelor dostoievskiene, duplicitatea. Nu știi niciodată cert cine sunt cu adevărat și ce intenții au. Mereu ascunse sub o poleială groasă, caracteristică vremurilor trăite de autor sau chiar sieși?, de bălmăjeli și polologheli fără sens, pe sub care par să se întrezărească vag chipuri și fapte.

Satul Stepancikovo și locuitorii săi

Regăsim aceste personaje, alunecoase, neîncrezătoare și mereu temătoare că ceva ar putea să le amenințe bunăstarea fragilă în “Satul Stepancikovo și locuitorii săi”, altă poveste tragi-comică despre parveniți și ambiții.

Anti-eroul de aici, Foma Fomici, este, spun criticii, un alter-ego al autorului. Dostoievski avea o părere extrem de proastă despre sine – dacă e adevărat că s-a portretizat într-o lipitoare care nu se dă înlături de la nimic ca să trăiască viața bună prin afiliere la aristocrație (cum face și Jucătorul).

În livada cu vișini dostoievskiană fiecare trage foc pe turta lui, cum zice proverbul, dar nimeni n-o face cu emfaza, ridicolul și lipsa de grație a lui Foma, căruia nu-i e suficient că trăiește pe munca altora. Vrea și ca întreaga distribuție să i se supună și ocazional să i se adreseze cu Eminență, deși nu deține titlul. Pe slujbașii conacului unde parazitează îi obligă să învețe franceza, pentru că nimeni nu trebuie să trăiască fără să fi fost atins și ridicat din mizeria existenței de Excelența Sa. Un personaj detestabil, care te înfurie și te face să vorbești singur – bine, bine, dar chiar nimeni nu-i zice ceva acestui netrebnic?

Mai e o proză în acest volum, “Nopți albe”, care nu m-a lăsat cu epifanii sau impresii de durată. Personajul tipic, mai debrabă lipsit de calități și de capacitatea de a se arăta lumii, se îndrăgostește de logodnica altuia și pătimește ca blegul până ce… nu mai pătimește. Chinurile dragostei neîmpărtășite cu care este posibil să empatizezi, dar în afară de asta… nimic memorabil.

Salutare, răsfoitori!